Pentru mulți dintre noi, Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei († 20 octombrie 1960) rămâne o pildă de curaj și de mărturisire în vremuri deosebit de tulburi. Dar acest model a fost aproape înstrăinat din cultura noastră. Ne-am obișnuit de atâtea decenii cu imaginea falsă a unei relații cordiale între Biserică și Stat, încât curajul de a rosti adevărul a ajuns să pară o adevărată nebunie.

Nicolae Popovici este episcopul care denunță minciuna și pretențiile mai-marilor zilei. „Pigmei ai vremii mele”, așa li se adresa public curajosul episcop. Nu-i adula, nu-i peria, nu le aducea osanale, ci îi reducea la ceea ce erau și ceea ce sunt: epigoni, suflete mici.

Nu i-a fost oare teamă acestui episcop? Dacă ar fi avut o minimă prudență, el ar fi înțeles că în România veacului al XX-lea se petreceau schimbări fundamentale și că ideologia comunistă va răsturna paradigma socio-politică, reconfigurând lumea valorilor. Desigur că mulți l-au îndemnat să fie cuminte, să tacă, să fie prudent, fiindcă regimul comunist era unul asasin. Dar Episcopul Nicolae Popovici nu era un astfel de episcop. El nu se înspăimânta atunci când toți în jurul său dădeau înapoi, căci știa cu certitudine un lucru: „Mă găsesc la începutul unui drum pe care-l văd presărat nu cu flori și trandafiri, ci cu cruci”.

Episcopul Nicolae Popovici a iubit crucea și a îmbrățișat-o pentru poporul român. Domnul l-a chemat la această slujire, iar el a răspuns necondiționat. Fiind un episcop de jertfă, nu era dispus să joace un rol de mim, așa cum era sfătuit, ci voia să se comporte cu toată demnitatea unui arhiereu în fața tăvălugului ateist. Forța și îndârjirea lui sunt rare de atunci și până astăzi. Discursul său nu menajează pe nimeni, ba chiar devine tăios, atunci când Biserica este amenințată. „Biserica nu se poate umili nici unui regim politic, ea fiind superioară oricărui guvern vremelnic. Știu că sunt acuzat de legionarism, că am făcut propagandă pe frontul rusesc și că de Paști (1948) aș fi predicat contra regimului. De asemenea sunt acuzat că la sfârșitul anului școlar 1947-1948 aș fi distribuit ca premii și distincțiuni la religie cărți interzise. Împotriva oricăror surprize sunt pregătit și gata să mă retrag la Mănăstirea Sâmbăta de Sus – Făgăraș și să sufăr ca unul din puținii buni români, pentru Evanghelia lui Hristos, fără nici un fel de ezitare”.

Calea aleasă de acest episcop este una care demască aparența unei relații de bună conviețuire dintre Biserică și Stat. Cu alte cuvinte, el atrage atenția asupra faptului că toate compromisurile și cedările din partea slujitorilor nu sunt proprii Bisericii în relația cu Statul, fiindcă „Biserica nu se poate umili nici unui regim politic, ea fiind superioară oricărui guvern vremelnic”. Ce-i este atunci propriu Bisericii? Atitudinea demnă, curajul rostirii, fiindcă pentru Biserică, în întregul ei, linia de forță este „a se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” (FA 5, 29). Acesta este principiul principiilor, iar Episcopul Nicolae Popovici și-l însușise și-l predica în fața Statului tiran care voia să subordoneze Biserica și s-o transforme în instrument al propriilor interese.

Nu s-a temut acest episcop de amenințările puterii vremelnice, căci conștiința eclesiologică îl încredința că Domnul Dumnezeu este cu el și-i dă izbândă. „Trebuie să mărturisim, fără înconjur și cu toată franchețea, că viața noastră bisericească se resimte mult și dureros, de încercările cât mai frecvente și mai îndrăznețe ale unor factori externi de a se amesteca în treburile interne bisericești. Amestecul acesta a atins, ca proporții și gravitate, o măsură cu totul necunoscută până astăzi în istoria noastră. După ce ierarhii bisericești, acești sfetnici înțelepți și credincioși ai tuturor vremurilor au fost excluși – acum pentru întâia dată în istoria neamului – de la opera de legiferare a țării, toată legislația privitoare la problemele mari și fundamentale ale Bisericii a fost făcută în mod unilateral, fără consultarea reală a ei și cu desconsiderarea sau ocolirea dezideratelor ei legitime. O legislație «de nobis sine nobis», căreia îi lipsesc temeiurile elementare ale democrației adevărate. Așa am ajuns să avem un statut de organizare fără dezbaterea și aprobarea Congresului Național Bisericesc, o lege a Cultelor fără cunoștința Sinodului Plenar, desființări de eparhii istorice fără avizul celor competenți, adunări eparhiale fără votul poporului, numiri de protopopi după sugestiile stranii și dușmănoase ale celor străini de neam și de credința noastră, o lege a învățământului cu scoaterea brutală a religiei împotriva voii maselor populare”.

Un astfel de episcop va fi indezirabil în orice epocă în care Statul încetează a mai fi Stat de drept. Un astfel de peiscop va fi tot timpul urmărit, amenințat, pensionat forțat, fiindcă el se opune puterii vremelnice care își arogă atribuții chiar și în Biserică. Pentru cei cuminți, temători, lipsiți de energie lăuntrică, Episcopul Nicolae Popovici nu poate fi un model. Dar pentru cei ce au curajul să înfrunte regimul tiran care atacă valorile Bisericii, el este un păstor de o mare îndrăzneală. În martie 1950, episcopul îi spunea ministrului Cultelor: „Eu nu-mi trădez Biserica, atâtat vreme cât știu că poporul stă zid în jurul meu”. Și poporul a stat zid în jurul lui. Poporul de atunci și poporul de acum. Episcopul Nicolae Popovici nu a trădat Biserica și pentru ca noi, cei de azi, să avem o pildă de vitejie în vremuri de adâncă moleșeală. Episcopul acesta nu a fost de acord cu himera unei bune colaborări dintre Biserică și Stat, iar deceniile care au urmat au arătat că nu s-a înșelat.

Calea Episcopului Nicolae Popovici este calea Bisericii. Iar Biserica a fost mereu țintuită pe cruce. Firește că nu-i ușor a ne hotărî pentru a sui pe cruce. Dar un astfel de păstor hotărât nu poate fi decât un îndemn într-o perioadă de inerție. La 4 octombrie 1950, în cadrul Sinodului, Episcopul Nicolae, la presiunea politică, a fost demis „din motive de ordin superior bisericesc și din cauză de boală”, fiind trimis „pentru refacerea sănătății” la Mănăstirea Cheia din județul Prahova. Avea 47 de ani și era un om energic, aprig, cu atitudine dârză, un luptător până la sacrificiu de sine, iubitor de Hristos și de popor. Dar Statul tiran nu are nevoie de astfel de bărbați viteji, ci de oameni supuși, șantajabili. „Mai presus de vexațiuni și frământări, rămâne conștiința mea creștină, consecventă cu ea însăși și cu înfricoșătoarele juruințe pe care le-am făcut în fața altarului acum 15 ani, când la Praznicul de lumină al Rusaliilor am primit darul arhieriei. E mare lucru să fii om de caracter! E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru și minunat să duci, în tine și prin tine și-n alții, la biruință finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâția amăgește și-i duce la pierzare!”.

Aceasta este moștenirea duhovnicească a Episcopului Nicolae Popovici, care a fost tras pe linie moartă de către puterea politică în colaborare cu administrația bisericească. Ce anume ne spune astăzi pilda acestui viteaz episcop? În primul rând, că nu avem de ce să ne temem de puterea vremelnică. Asupra noastră se îngrămădesc atâtea amenințări. Așa erau și în vremea Episcopului Nicolae. Dar acela nu s-a lăsat doborât de amenințări, ci a avut curajul să spună ceea ce conștiința eclesiologică îl îndemna să mărturisească. Vremurile grele erau și atunci și sunt și acum. Ca să le înfruntăm corect duhovnicește, putem urma acestui vrednic arhiereu. În al doilea rând, episcopul ne învăță să fim demni, să nu fim glugi de ciocani în fața vremurilor potrivnice. Domnul e cu noi și ne povățuiește. Nu suntem ai nimănui, așa cum ni se tot inoculează. Ai Domnului suntem și El are milă de noi. Pentru El trăim și, dacă El voiește, vom și muri pentru El. Așa că nu ne vom umili nici unui regim politic, fiindcă noi suntem Biserica. „Noi am dat și vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu. Vom da brațele de muncă, sudoarea noastră, averea și ultimul cojoc, dacă e nevoie, dar credința și inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu”.Episcopul Nicolae Popovici este patrimoniul nostru duhovnicesc. În epoca noastră, acest model reprezintă o soluție. Cum să înfruntăm vremurile? Iată cum.

Episcopul Nicolae și viața lui țintuită pe cruce ne arată calea. Să nu așteptăm flori presărate pe cale, ci cruci la tot pasul. Să ne rugăm acestui sfințit mărturisitor să ne descopere în adâncul inimii noastre curajul, cuvintele, atitudinea, jertfelnicia, demnitatea și lucrările care să ne călăuzească în acest veac al încercărilor.