Apropos de crinii ăștia, erau la mine pe stradă, am oprit să fac poze pentru hastagistii cu nu rupeți florile de tei și nu călcați iarba, stați între betoane!

Sunt tufe, dar tufe mari și multe, au peste un metru înălțime. Și sunt efectiv pe stradă, în fața curților oamenilor.

Când făceam poză, iese un domn grizonant din curte, zâmbitor, și îmi zice să iau și eu din crinii ăia, că îmi aduce el și o foarfecă din casă să îi tai cum trebuie.

- Nu iau, îi zic, nu are rost, se ofilesc. Sunt frumoși așa, mulți și înalți pe stradă.

- Poate vreți crini albi, ăștia miros frumos!

Și mă invită la el în curte să îmi arate alte tufe de crini albi. Îmi povestește că i-a luat din piață, de la noi, și s-au prins foarte bine. Îmi arată și tufele cu hortensie toate culorile, și alte plante de care nici nu auzisem.

- Luați, domnule, ce va place, că florile sunt făcute ca să ne bucurăm de ele.

- Așa e, dar tot nu iau că eu umblu toată ziua și nu mai apuc să mă bucur de ele acasă.

- Dau să plec și, în timp ce mă conducea la poartă și vorbeam de vișinul din față, că nu scăpa nejumulit dacă mai eram noi copii, îmi zice că are și un cireș în spate, poate vreau cireșe.

- D-alea vreau, am zis!

Dar în afară de punga de cireșe culese, ciudat, din cireș, mi-am adus aminte că pe strada mea mai există și oameni. Dar, ca să îi întâlnești, mai trebuie să iei din când în când câte o pauză și să admiri florile.