ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



În februarie 1990 venisem acasă într-un fel de permisie, după trei luni de stat în Baza 86 Aviație Vânătoare, unde reușisem, eu și camarazii mei, să omoram niste vaci din apropiere și să tragem jumătate din depozitul de muniție in niște elicoptere teroriste imaginare, dar care apăreau pe radare. 

Din fericire, cu toată demența acelor nopți nedormite și a unor zile geroase , nu a murit nimeni dintre noi.

Am spus că venisem într-un fel de permisie pentru că ne-a dat voie comandantul Bazei să plecăm, noi fiind în Alarmă de război încă din 17 decembrie 1989. Însă, nici după trei luni nu ridicase nimeni Alarma. Noii șefi ai Armatei și ai statului erau ocupați cu preluarea țării. 

De fapt, nici până în ziua de astăzi nu au ridicat oficial Alarma de război din 89.

Ce voiam să zic? 

 Venisem acasă și îmi povestea mama mea cum fuseseră omorâți oamenii pe străzi, la Televiziune, masacrul de la Otopeni, unde mi-au murit colegi de liceu, prietenii mei împușcați în cap.

Băieții ăia, la fel de tineri ca și mine nu au mai apucat Crăciunul acela însângerat. Ninsoarea din Ajun a acoperit sângele roșu de pe caldarâm ca o mantie albă și pură așternută peste sufletele lor, întru odihna veșnică a celor plecați ca să ne fie nouă bine. 

Acum, la 33 de ani, vine o doamnă blondă, cu nume de banc cu proști, și îmi spune mie să uit, să-mi treacă, să depășesc traumele.

Bine!