Mă obsedează titlul romanului lui Cormak Mc. Carthy, No Country for Old Man, din 2007, tradus de Polirom în 2010. Poate fi și thriller, dar eu îl văd ca pe un cântec de jale pentru bătrânii „cu trecut de zăbrele și granit”, ca să le spun ca poetul Ștefan Baciu, autoexilatul, pentru care țara e „Gura de Rai”.

Bătrânilor triști, bătrânilor vechi li se trag jaluzelele în spitale peste restul de viață, iar ei speră să ajungă în Paradis. Culorile li se șterg, grădinile li se închid, la fel cimitirele. „Ce, mor când vor ei? Nu le mai dăm certificate de deces.” Las' că implementează măsura asta guvernul lui Stolojan, ăăă, Bolojan.

„Pleava asta să dispară!”, zic teleintelectualii, cu Nicușor dang, dang, la clopote. Bine și pace pentru ei? Milă? Poveste! Sunt deja prinși în lanțul morții, cu visele lor amărâte că le vin înapoi fii și nepoți care au uitat limba română sau n-au mai învățat-o.

Dacă au plecat să rămână plecați, zic guvernanții. Ducă-se! Vom avea medici imigranți, brutari imigranți, bone imigrante, din Srilanka până-n Pakistan. Imigranți ucraineni, nu , că ei nu muncesc, dar poate ne alegem cu un președinte imigrant, ca Fritz, deja în ilegalitate ca șef de partid politic. USR conduce țara, deși a pierdut alegerile. Uite că se poate!

Un srilankez se laudă că-și face casă acasă la el în trei ani, cu banii câștigați în România. Are bilet gratis de dus-întors în Srilanka, asistență medicală gratuită, cazare gratuită și altele, și altele. „Să vină toți srilankezii aici !”, strigă omul ăsta la televizor. Și noi, unde?

Da, o să se termine prost cu România dacă cei mai buni se întreabă unde să fugă, împinși să-și ia lumea-n cap de băsiști. Exportăm inteligență și profesionalism.

Media de viață în România e 76,6, cea mai mică din Europa, ca-n Somalia. Șaptezeci e prea destul, nu-i așa? Ia să iasă ăștia din sistem cu picioarele înainte! Bătrânii, disprețuiți ca „guri știrbe” de filosoful neamului, au ajuns la burnout, sunt epuizați, energia s-a dus, nu-s eficienți în muncă. Să le dăm stingere repede, să nu mai apuce pensie. Firește a apărut și bancul: la 48 de ani ești bătrân și ieși la pensie, la 65 ești încă tânăr, nu ieși la pensie, ca să ți se scrie în necrolog: A murit încă tânăr, la 75.

Bătrânii n-au de ales? Ba da, între alimente esențiale pentru ei (pâine cu castravete murat!) și medicamente. Și ce dacă cine mai trăiește nu trăiește în siguranță? Unei pensionare i-au omorât vagabonzii câinii și i-au furat mâncarea din frigider. Aici s-a ajuns. Jefuiți, bătuți, omorâți pentru o sută de lei și un telefon cu butoane, în scara blocului, sunt mulți. Ministrul Trebilor Dinlăuntru, cum i se zicea pe vremea voievodului Cuza, când ocaua era oca, cum îi apără ? A umbla cu ocaua mică însemna a umbla cu înșelăciuni și se pedepsea prin Legea din 1866.

Cine spunea că „stingerea ni-i singura ursită”? Un depășit bătrân: Al.Vlahuță. La urma urmelor, în cer nu te mai jefuiește nimeni, nu te mai omoară nimeni. Curând, guvernanții vor oferi eutanasiere asistată, în secțiile de urgențe. Aud că premierul a oprit donările de sânge. Sânge pentru bolnavi? Inutil dacă-s bolnavi. „Sigur și eficient” rămâne doar vaccinul care a căpătat alte două nume fioroase: Nimbus și Stratus. Și dacă bătrânii nu mai vor al șaptelea vaccin, atunci li se va injecta din aer, prin inhalare. Găsesc chinezii soluția.

Mie mi se pare că, postsocialist, s-a pus în aplicare un plan de a panica țara, în vizor fiind bătrânii care nu mai au țară, pentru că rămân fără ea. Se apasă pe butonul roșu al unei teme ca „Apare gripa iarăși!” și canalele televizuale răspund, la fel presa scrisă: Covid în exclusivitate. Așa că vom trece din stare de alertă la stare de urgență, din teroarea prețurilor pentru hrană la teroarea facturilor, din risc de pandemie în risc de blackout, apoi din risc de ciclon în risc de război, așadar din risc în risc și din teroare în teroare. Se specializează mulți în Arta paricidului la români, ca să uzez de titlul eseistului Cornel Ungureanu.

Nu sunt cinefilă, dar văd că pe Cinemaraton tot rulează filmul Haiducii lui 7 cai, care luau de la săraci ca să dea la amărâți. Acum, piesa-i alta: se ia de la amârâți ca să se dea la bogați. Iar bătrânii ăștia nu sunt speciali, n-au pensii speciale. Doar că au construit ce-a vândut pe nimica toată tripleta Iliescu-Roman-Brucan, după ce președintele a reușit să scoată din codul penal frauda de subminare a economiei naționale. De pe vremea premierului Petrică, „os de ardelean” după una dintre neveste, tot implementăm, ca să nu mai realizăm și să nu mai finalizăm.

De ce s-ar respecta, în cazul bătrânilor, legea pensiilor? E pensie mare 3000 ro., crede Bolojean d'Arc. Și-i gata să mai taie din ea, înainte de a măsura, cum ar face un croitor bun. Nu-i hotărât să tot taie, ci e determinat. Iar populația achiesează (consimte, adică) la programul de tăiere, prea răbdătoare și prea tolerantă cu îmbuibați ca Atana...Anasta..., cum îi zice, care a descoperit „șpaga de supraviețuire”.

De ce ne-am plânge? Avem oportunități, nu prilejuri. Ca să nu mai avem speranță, ci expectare, președintele Nicușor, cu mintea-n vacanța mare, vede, chicotind, traiul cotidian enrose. Ca să avem vibe bun, spunem mentenanță, nu întreținere, când mor sugarii în spitale (șapte numai la Iași, iar Rafila dă vina pe aparținători). Copii români se nasc în diaspora mai mulți decât în România.

„Aviam”, pronunță doljenește premierul, și nu mai avem. Vom „avia”, dar când? La Sfântu' Ilie Așteaptă? Să zică odată avem, nu „aviam”, că în curând nu vom mai avea nimic.

După Nietzsche, cu Dumnezeu a murit!, a venit, la mijloc de secol XIX, Marshall McLuhan cu „Timpul s-a sfârșit, spațiul a dispărut”. Numai că debarasarea de sacru înseamnă debarasarea de sine. Dostoievski: „Doar prin credința în nemurire își află Omul rostul lui pe Pământ.” Iar de frică scapi și devii invincibil atunci când nu te mai temi de moarte.

De la sfârșit de 1989, când am crezut că am sfârșit cu toate neajunsurile, s-au pornit neajunsurile culturii. Semn rău: readucerea în prim plan a negativistului M. Ilovici, cu cărțulia Arderea bătrânilor, urmat de CTP, gata să dea foc poemelor lui Nichita Stănescu.

Ura între generații, în manieră proletcultistă, a atins cote mari. În perioada stalinistă, au fost aleși cei mai aspri și mai înguști la minte agitatori. Au revenit? Întreb. În Ministerul Învățămîntului, cu siguranță, de vreme ce nu încape în manualul de română niciun poem religios. Măcar Colind-ul lui Bartolomeu Anania: „Peste-ntreg Ardealul/ Se deschide cerul// Și din el coboară Precista bătrână/ Cu Christos de mână.” Ce să caute un naționalist în manual? Și cât s-a luptat cu modestul bust al lui Goga, din dealul Copoului, o coniță useristă, care se descălța în Parlament, ca protest. Oare conița descălțată știa ce mâhnit a fost Octavian Goga când Parlamentul de la Budapesta adoptase, în 1907, Legea Apponyi în Educație (copiii români obligați să învețe în maghiară și s-o vorbească și-n recreații)?

Oare noul ministru al Culturii, Andras Istvan Demeter, o fi protestat când a cerut fonduri și a primit de șaizeci de ori mai puțin? L-o fi convins premierul că trebuie tăiate anvelopele, la 100 de zile de austeritate? Dar cum să înaintezi fără anvelope? De vorbit (în octombrie, la TVR Info) a vorbit numai despre scenă și s-a crezut pe scenă. Cică folosește „romgleza actuală”.Ce-ar fi să vorbească românește fără dezacorduri ca „prioritățile a tuturor”?

Cât despre scriitori, nu actori, o, cei bătrâni sunt eliminați din istorii literare și din liste canonice. Trebuie făcută o groapă, nu-i așa?, ca să poți ridica o movilă pe care să te cațeri. Le-a spus-o repetat și Virgil Diaconu, și Ion Simuț, pe bună dreptate, că-i prea devreme pentru astfel de liste, să mai aștepte. Christian W. Schenk denumește ce se întâmplă în culturăTragi-comediaromânească.

Bătrânii ăștia, zic progresiștii, nu pot pune trecutul în paranteze. Să-i tragem pe dreapta, că-s compromiși de naționalism. A ajuns factor de risc să scrii despre Vintilă Horia, despre Gyr și Crainic, despre Mircea Vulcănescu, despre Vasile Militaru și Andrei Ciurunga, despre Vladimir Streinu și Ernest Bernea, trecuți prin abatoarele Aiud, Jilava, Pitești, Sighet, Râmnicu Sărat.

Cea mai bună definiție a dat-o Petre Țuțea: „A fi naționalist este o vocație. Naționalistul nu-și dă viața pentru Neam, ci și-o dedică!În totalitate și-n tot ce face.” A fost batjocorit în fel și chip. Iar Geo Bogza a fost ironizat când a dus garoafe la statuia lui Eminescu din fața Ateneului: „Io-te la bătrânul ăsta cum târâie coroana la mort!”

Mai nou, a revenit și amenințarea socialistă, pe care am mai trăit-o: „Tăceți, că vin rușii!” Știați că mai există Cartierul 23 August în București? Avem un must to do, ba chiar avem must-uri, dar obligatoriu este să nu tăcem.

Aș încheia, însă, citând dintr-una din cele mai bune pagini de literatură mare, scrisă de Hemingway, Bătrânul și marea:

„Se așezaseră pe o terasă unde mulți dintre pescari îl luară la picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alții, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el și se întristară.”

Bătrânul Santiago nu mai visa furtuni, nici întâmplări extraordinare, nici femei, nici pe soția lui care murise.

„Nu mai visa decât lei care se jucau pe plajă ca pisicile tinere în amurg.”

Și atunci, aflat la capăt de drum, bătrânul prinde peștele cel mare.

Dați-mi un răspuns, nu un feed back pozitiv, dacă am dreptate.