„Credința mea cea mai sinceră este că Europa nu este o fermă în care trebuie să lucrăm toți; este o stare de spirit, este o sumă de valori morale, spirituale și democratice: Europa înseamnă libertate de expresie și respect lucid […] față de tradițiile fiecărei culturi…”

Eugen Simion, revista Secolul 20 (1999/2000)

Dacă asculți, zilele astea, vociferările și campaniile online isterice pro-Uniunea Europeană și te uiți la agitația spasmodică de stegulețe albastre, ai spune că România e în prag de alegeri pentru Bruxelles, nu pentru București. Și că ar fi pentru prima dată pe traseul nostru milenar, ca țară, când oamenii își pun întrebări legitime despre viitor.

Nu e prima dată, firește, dar pare că azi, mai mult decât alte dăți, această reacție populară firească trezește panică și chiar furie printre cei care, în ciuda furtunii care bântuie geopolitica mondială – zgâlțâind și Uniunea Europeană din țâțâni – vor să creadă că totul e zidit în piatră, clar stabilit, imuabil.

Dincolo de faptul că nu e – nimic nu e zidit în piatră și imuabil în politică, iar istoria își vede de treaba ei, lucru pe care, poate, unii agitatori de beculețe sunt prea tineri să și-l aducă aminte – ce mă frapează este ferocitatea, disprețul și ura cu care se zbiară la mulții oameni care, până la urmă, sunt, potrivit Constituției, legilor, și chiar pretinselor „valori europene”, îndreptățiți la opinia lor; și nici nu poți spune c-o fac din capriciu, câtă vreme toți știm că trăim vremuri grele, iar orizontul nu-i deloc roz.

Înțelegerea mea este că nu avem în țara asta o mișcare propriu-zis anti-Uniunea Europeană, ci, mai degrabă, oameni care au critici la adresa direcției în care această organizație dă semne limpezi că merge, sub conducerea actuală.

Care direcție, fiind noi situați geografic unde suntem situați, ne poate afecta mai mult decât, să zicem, pe parizieni sau pe madrileni – deși, per total, suntem cu toții cam în aceeași găleată.

Care direcție, în plus, și mai important, a deviat mult de la proiectul inițial al Uniunii Europene – cel puțin așa cum a fost el prezentat populației și la care România a aderat.

Românii nu sunt singurii europeni îngrijorați de această evoluție; francezi, germani, italieni, spanioli, greci – ca să dau numai câteva exemple, exprimă temeri similare.

Iar britanicii, după cum se știe, au făcut pasul afară acum câțiva ani; faptul că actualul guvern laburist (extraordinar de nepopular) încearcă să răstoarne cu totul acel vot, în colaborare cu Comisia Europeană, ar trebui să dea de gândit oricui vrea să trăiască într-o democrație.

Și ar mai trebui să dea de gândit și celor care se uită cu teamă la legislația aberantă care se adoptă în Marea Britanie și care, în cazul că Brexitul va fi anulat, ar putea intra în circuitul judiciar al Uniunii, prin mecanismele existente, fără a mai trece, neapărat, prin parlamente.

„Uniunea Europeană este pace, democrație, prosperitate” – bilanț 2025

Un articol recent apărut în presa franceză remarcă: „De la o promisiune de pace, democrație și prosperitate, eșuăm azi într-un marasm al războiului, supravegherii și recesiunii”:

„Pacea.Ea ar fi trebuit să fie baza tuturor lucrurilor, fundamentul construcției europene în raport cu tragedia Celui de-al Doilea Război Mondial. […]

Azi, UE este în război cvasi-deschis contra Rusiei și promovează o intervenție directă în Ucraina, în condițiile în care SUA ar vrea să negocieze pacea cu rușii. Ce poate fi o mai splendidă reușită a diplomației europene decât să sponsorizeze un conflict care ar putea declanșa Al Treilea Război Mondial și sfârșitul nuclear al civilizației.

Așadar, pentru conducerea Uniunii Europene, pacea înseamnă război.”

Vorbind, mai departe, despre democrație, autorul, Jean-Paul Foscarvel, spune:

„Democrația. Democrația era, pe vremuri, replica dată sferei sovietice. […] La ei era dictatură, protejată de un zid al rușinii; la noi, se punea în scenă o epocă a libertății. Cadrul fiind definit de tratatele de la Maastricht și, apoi, de constituție.”

Dar ceva a fost putred de la început în această construcție, remarcă Foscarvel:

„Comisia, care este numită, nu aleasă, este cea care propune reglementările unui parlament care este ales, dar nu are capacitatea de a crea el însuși legislație. Ciudat parlament, lipsit de inițiativă legislativă, și care aprobă propunerile Comisiei Europene cu majoritate simplă, dar are nevoie de majoritate specială ca să le respingă.”

Asta dacă Parlamentul European nu este ignorat cu totul, așa cum încearcă președinta Comisiei Europene să facă acum, pentru aprobarea unui împrumut colosal de 800 de miliarde de euro în vederea înarmării (proiectul ReArm Europa) – și cum s-a făcut și pentru măsuri din timpul zisei pandemii. Altfel spus, acolo unde chiar contează, Parlamentul European, și-așa lipsit de putere, este complet ocolit.

Este o construcție contrară principiului separării puterilor. Comisia Europeană decide ce anume și cum se legiferează, pune în executare legile și sancționează statele membre care nu „corespund exigențelor”.

Dau un exemplu curent de legislație pe care o propune Comisia Europeană și cam care este procesul decizional: în pregătirea „strategiei LGBT pentru 2026-2030” (asta lipsea; în rest, totul este perfect stabilit și merge bine), se organizează acum „consultări populare”.

Minunat, veți spune; democratic. Da, numai că, de fapt, „consultarea”, nu e o consultare, ci o invitație adresată membrilor „comunității” respective de a oferi probe (call for evidence) ale „discriminării împotriva persoanelor lesbiene, gay, bisexuale, transgender, non-binare, intersex și queer”. În alți termeni, este o preconstituire de probe pentru o strategie și niște reglementări deja pregătite, iar nu un efort democratic de a afla ce gândesc cetățenii europeni non-minoritari despre aceste politici.

Un alt exemplu: mare scandal la UE pentru că, s-a descoperit, ONG-uri care făceau lobby pentru politicile „climatice” la Bruxelles și în capitalele statelor membre ar fi fost sponsorizate chiar de UE, din banii contribuabilului european. Scandal care, ca și altele, dă semne că va fi mușamalizat.

Alt exemplu: UE finanțează organizațiile „progresiste”, dar închide ușa în nas bisericilor.

Ce democrație este aceea în care popoarele sunt ocolite? – se întreabă autorul articolului, reamintind că francezii și olandezii au respins constituția europeană – motiv pentru care niciun alt popor european nu a mai fost întrebat.

În prezent, spune Foscarvel:

„A apărut un întreg sistem de control, cenzură, sancțiuni, represiune contra celor care se opun unei viziuni despre democrație redusă la buna funcționare a pieței capitaliste în numele democrației […] Piața însăși, alfa și omega Uniunii Europene, nu mai este liberă, ci complet controlată.

Astfel că nu mai există libertate pentru cetățean în termeni de politică, fie că vorbim de opțiunile electorale, fie chiar și de gândirea liberă, dar nici pentru actorul social al libertății de alegere în ce privește producția și consumul. Totul este complet controlat și supravegheat.”

Cât despre prosperitate, alt „pilon” al Uniunii Europene, autorul enumeră efectele dezastruoase pe care restricțiile birocratice impuse de UE, privatizarea forțată a serviciilor publice, moneda comună le-au avut și le au asupra nivelului de trai al europeanului de rând și a drepturilor lui sociale, care s-au „evaporat progresiv”:

„Astăzi, odată cu războiul, care privează UE de gaze – rusești, drept e, dar ieftine – combinat cu exigențele impuse asupra propriei producții de energie, prețurile la energie au explodat, pe fondul unei rețele de distribuție care stă în pragul colapsului… Marile întreprinderi producătoare fie s-au închis, fie s-au mutat…”

Foscarvel încheie astfel:

„Prăbușirea. Nimic nu este inexorabil, dar, dacă Uniunea Europeană continuă pe această traiectorie, vom ajunge la catastrofă.

De ce, în loc să redreseze cârma, UE insistă să prelungească și să accentueze efectele politicilor sale? De ce nu-și repune în discuție deciziile catastrofale?

Pur și simplu pentru că elita europeană are întotdeauna dreptate. Sunt oameni cu funcții înalte, de răspundere; au făcut studii scumpe pe la școli elitiste, provin din medii privilegiate, au puterea de a decide fără a putea fi contestați și sunt înconjurați de un sistem de comunicare care le este cu totul loial. Nu primesc niciun semnal care să le indice că ar fi făcut cea mai mică greșeală. Sunt protejați de orice critică posibilă. Cât despre oamenii care încearcă să se revolte, aceștia nu sunt decât niște ignoranți fără creier și dinți, deplorabili incapabili de orice altceva decât decizii proaste.”

Aroganță distructivă și autodistructivă despre care scriam și eu într-un articol recent.

Vocile nuanțate ale lucidității

Pe vremuri, părinții mei aveau întreaga colecție a revistei Secolul 20, devenită, între timp, odată cu vremurile, Secolul 21. Numărul din octombrie-decembrie 1999/ ianuarie-martie 2000 este ultimul pe care l-am cumpărat. Se intitulează „Europele din Europa”.

Era perioada în care România făcea eforturi să fie primită în Uniunea Europeană. Eu și toți tinerii pe care îi cunoșteam pe atunci ne doream mult să fim „în Europa”. Crescuserăm cu admirație, cu iubire, cu nesaț de Europa, de care fuseserăm pe nedrept despărțiți. Am citit acea revistă atunci; o recitesc azi cu alți ochi. Articolele sunt în continuare relevante – iar lucrul cel mai important pe care îl remarc este nuanța, distanța inteligentă, incursiunea istorică – lucruri care azi au dispărut complet din dezbaterea publică. Astăzi avem un cor de sloganuri atât de stupide, un efort de propagandă atât de vizibil, încât ar discredita orice subiect.

Într-un articol publicat în acea colecție sub titlul „Europa. Ieri, azi, mâine”, profesorul Virgil Nemoianu se declara preocupat de construcția numită Uniunea Europeană, pe care o analiza în aspectul ei „exterior”, dar și în cel „interior”.

Constatând că Europa de Vest a devenit subsumată Statelor Unite ale Americii și că „economic, cultural, civilizațional, această Europă înseamnă nimic sau puțin”, fiind aliniată cu supunere „ordinelor de la Wall Street, de la Hollywood, de la Pentagon”, autorul remarca:

„Într-un cuvânt, nu văd niciun motiv pentru a crede că «unificarea Europei» ar putea duce la constituirea unui centru de putere alternativ, adică de a înmulți și de a întări pluralismul planetar.

Dimpotrivă, unificarea aceasta vrea să se întindă, cu binele, dacă se poate, dar cu brutalitate neînfrânată, la nevoie, peste alte zone ale Europei și Asiei, să impună «valori» care nici măcar nu-i sunt întru totul proprii.

Iată deci că din punct de vedere exterior, nu prea avem motive de optimism în ce privește o «renaștere» a culturii și/sau civilizației europene”.

Comentariu și mai pertinent astăzi, când Uniunea Europeană dă semne de ruptură cu Statele Unite ale Americii – din motive de nealiniere politică și ideologică cu administrația Trump – fără a avea, însă, pare-se, vreo alternativă viabilă; pe niciun plan. Cel puțin, nu una care să respecte drepturile și libertățile cetățenilor – lucru pe care noi, toți europenii, am fost umiliți să-l auzim din gura vicepreședintelui american, J.D. Vance, la München, în februarie 2025.

O cacofonie de inițiative economice, politice și militare care de care mai amenințătoare, mai nefezabile și mai abandonate a doua zi umple zilnic primele pagini ale ziarelor de trei luni încoace. Toate aceste inițiative presupun sacrificii enorme din partea populației – pe plan economic, financiar, în termeni de drepturi și libertăți individuale. Opt sute de miliarde împrumut pentru ReArm, alte 800 sau mai multe pentru proiectul economic al lui Mario Draghi, alte nu știm câte zeci, sute de miliarde pentru „Scut” și restul cazematei în care tot noi vom trăi.

Ce se va adopta, care dintre proiecte, pe ce bani, cu ce efecte pentru suveranitatea națională și libertățile individuale, e neclar în această atmosferă de surdă degringoladă, în care toată lumea pare să știe că împăratul e gol, dar speră, cumva, că nimeni altcineva nu a observat și continuă să-i admire hermina.

Un lucru pare, totuși, cert: anumite politici care s-au dovedit păguboase – pe alocuri, catastrofale – continuă. De exemplu, raportul Draghi vede „decarbonizarea” ca element fundamental al „noii strategii industriale europene”.

Până și un globalist de prim rang ca Tony Blair a spus că această politică este o prostie falimentară – ba chiar și că politicienii știu perfect acest lucru; dar ea apare, în continuare, în proiectele Uniunii Europene.

Pare-se că, în timp ce SUA încearcă, sub Trump, să se redreseze economic și să ușureze sarcina fiscală pentru propriii cetățeni, UE vrea să devină ultima redută a globalismului, pe modelul, deja compromis, al Marii Resetări și Agendei 2030 impuse de WEF și de ONU.

Mai nou, UE se oferă să angajeze „oameni de știință” aserviți ideologiilor woke, cărora Trump le-a tăiat finanțarea, invitându-i în Europa, să ne fericească pe noi.

Continuând analiza pe planul intern al Uniunii, atunci, la anul 1999-2000, profesorul Nemoianu scria:

„Aici, de asemenea, opțiunile păreau două, ne spune bunul simț. Prima opțiune: O Europă unită poate fi un acoperiș pentru o anumită «regionalizare» a Europei: o federalizare autentică. […]

A doua opțiune: Unificare în toată puterea cuvântului. Hai să stabilim încă un nivel de birocrație opresivă peste cele de care avem și-așa parte; hai să ștergem diversitățile locale (câte au mai rămas) și să stabilim o putere centrală eliminatorie, cu severe comandamente.

În care direcție merge Europa postfederalizată de azi? […] Tare mi-e teamă că mintea dreaptă vede că direcția mărșăluiește spre a doua soluție, nu spre prima: spre omogenizare silnică, iar nu spre carnavalul creator al multiplicității.”

Comentariu făcut, repet, acum 25 de ani; azi, se dovedește profetic. Nu știu dacă autorul și-ar fi imaginat că se va ajunge la ce s-a ajuns astăzi; comentam, acum ceva vreme, o rezoluție a Parlamentului European care edictează, pur și simplu, o conștiință europeană – nu un comportament juridic, nu un set de reglementări economice, ci conștiința „cetățeanului european” apropo de propria istorie și identitate.

„Experții” europeni, aleși pe sprânceană și adunați ciopor în jurul acestei rezoluții – cum se face în sufocanta tehnocrație de la Bruxelles, ca să „informeze corect” parlamentarii – notau, dezolați, că Europa de Est are anumite credințe, percepții, tradiții istorice și, larg spus, „culturale”, diferite de cele din Europa de Vest, unde procesul de omogenizare condus de UE este mult mai avansat.

Constatau asta și propuneau soluții nu de respectare a acestor diferențe – nu mai spun soluții de canalizare a acestor resurse de vigoare, sănătate și creativitate în beneficiul întregului continent – ci, dimpotrivă, de dizolvare, ocolire, escamotare, stârpire, inclusiv prin forțarea unor programe de învățământ antinațional.

Ceea ce mă aduce la remarcile de final ale profesorului Nemoianu în acel articol vechi de un sfert de veac, dar atât de curent:

„Constat  însă că vorbim mai cu seamă despre Europa de Vest. Este o greșeală de proporții! Căci dacă ne hrănim cu iluzia unei Europe care să continue să înflorească sau care să renască într-un fel sau altul, atunci va trebui, dimpotrivă, să ne îndreptăm ochii spre Europa Centrală și de Est. Unul dintre motivele principale ale degringoladei istorice a Europei a fost, spuneam, tocmai caracterul său incomplet, cu încăpățânare menținut, prin exploatare economică, violență politico-militară (ea continuă, din păcate), viziuni hegemoniste și schisme religioase.

Ei bine, de ce să nu ne gândim mai curând la Europa rotunjită, ba mai mult, la Europa în care partea dinamică și creatoare să-și vadă accentele mutate mult mai la est… Europa de Est păstrează totuși în sine atașamentele comunicative cu naturalul și spiritualul, nostalgia tradiționalismului, substraturi de «lume a treia». Comunismul le-a reprimat pe toate acestea, dar în același timp, ca un ghețar paleolitic, le-a și păstrat intacte. […]

Rănile, buimăcelile, frustrările, refulările sunt temporare; potențialul neatins a rămas abundent în «cealaltă jumătate a Europei». […] Meritele vestului european vor rămâne încă multă, multă vreme nepieritoare și maiestuoase; recunoștința pe care i-o datorăm se cuvine să rămână intactă. Dar o reînviere este, repet, grozav de îndoielnică. Dacă într-adevăr, așa cum orice minte întreagă vrea să nădăjduiască, viitorul planetei și al speciei noastre va fi unul al pluralității, al heterogeniei, al diversității, atunci e preferabil să asistăm la o deplasare a punctului gravității mai spre răsărit, mai spre sud, pentru a asigura astfel echilibrele multiple la care (în secole trecute) știa și Europa de Vest să participe, vioi și zămislitor.”

Discurs perfect lucid, în care se dă țării noastre, de exemplu, un loc onorabil în Uniunea Europeană, un rol frumos de jucat, o recunoaștere a adevăratelor sale valori și tradiții, ceva prețios de contribuit pentru un viitor comun înfloritor pe acest continent.

Cât de mult se dorește la centru acest loc și rol, cât de mult s-ar aprecia și recunoaște valoarea pe care o aducem la masa comună rezultă, cred, cu vârf și îndesat, din politicile de dezmembrare identitară pe care le impune azi birocrația de la Bruxelles.

Suntem reduși la piață de desfacere și bazin de forță de muncă ieftină dar competentă; și ar mai și trebui să zicem mersi. Nu interesează pe nimeni acolo eroii noștri, istoria noastră, bisericile noastre, credința, literatura noastră, limba noastră, tradițiile; mai grav, birocrația Uniunii vrea să le uităm chiar și noi.

Trebuie să urâm comunismul dar nu avem manuale școlare despre eroii români ai anticomunismului, despre mucenicii și martirii români care au umplut pușcăriile. Istoria noastră trebuie aruncată la coș ca greșită, rușinoasă – sau, în cel mai fericit caz, irelevantă: ceva de care copiii noștri ar trebui să uite sau să se simtă jenați. Pentru că, nu-i așa, ne-o spun chiar „elitele” noastre, suntem o cultură minoră, care, dacă nu imită slugarnic, nu are loc la „masa celor bogați”.

Ce uită aceste conștiințe adormite este că, fără acele sfinte ciolane de care e plin pământul pe care călcăm, nu există nimic – nu avem trecut, nu avem nici viitor, așa cum, mergând pe linia punctată trasată azi de la centru, ne-o sugerează deja prezentul. Abia atunci, când vom uita de ai noștri, de noi, vom fi pleavă. Abia atunci vom înceta să fim un mare popor.

Ni se spune că nu suntem țară „care dă”, ci, mai degrabă, „care ia” de la Uniune. Depinde, însă, ce e de dat și ce e de luat. Iar unele lucruri sunt mai importante, infinit mai importante, decât banii. Alt lucru care se dorește degrabă uitat.

Ce înseamnă european?

În aceeași foarte instructivă și-acum revistă Secolul 20 din 1999/2000, găsesc și un articol semnat de profesorul Eugen Simion, președintele Academiei Române între 1998 și 2006, sub titlul „Definiția europeanului”. Nu am niciun dubiu că, pe-atunci, când procesul de degenerare nu ajunsese la magnitudinea de astăzi, nimic din cele scrise în acest articol nu ar fi părut disonant sau controversat.

Profesorul Simion definea „cine nu este un spirit european” – și anume, cel care batjocorește următoarele „valori europene”:

„a) Cine nu acceptă democrația, toleranța, cine crede că numai el are dreptate, iar celălalt nu poate avea în nicio împrejurare dreptate – stă departe de orice idee de Europa.

b) Cine crede că poate exercita puterea, indiferent în ce domeniu public, fără a accepta opoziția față de putere, diferențierea, contestarea, schimbarea […] nu crede în valorile democrației și, deci, nu este un european. […]

c) Fanaticii (prefer să le zic: fanatici corupți), procurorii morali, tipii resentimentari, complexați, iritabili și intoleranți, gata să spurce orice valoare și să denigreze marile modele culturale ale națiunii nu trăiesc în Europa spiritului. […]

d) Nu poate fi niciodată european cine detestă valorile românității și declară că îi este rușine că e român. […]

e) Nu-i și nu poate fi european cine vrea moartea miturilor naționale, mistifică istoria națională și, profitând de poziția lui politică, vrea să elimine modelele culturale. […]

f) Dacă este om de creație, nu este european cine respinge pe față sau în ascuns democrația valorilor și morala toleranței active. […]

g) Elitiștii care practică intoleranța și își rotunjesc averile într-o lume culturală care crapă de foame și nu se poate exprima în chip normal nu sunt decât geografic europeni, sunt în realitate niște cinici lacomi și înfumurați, foarte primejdioși pentru că falsifică ideea de elită care este justă și necesară într-o societate. […]”

Dacă n-ar fi tragic, ar fi aproape comic – în zona burlescului: toate cele de mai sus definesc azi aripa autoproclamat „pro-europeană”. De fapt, o aripă pro-Uniunea Europeană, ceea ce, pare-se, nu se înțelege că e altceva. Și nu pro-UE în general, cum este, probabil, mare majoritate a populației din Europa, ci pro-UE în configurația ei actuală – condusă de o elită rapace și incompetentă care bifează absolut toate punctele „anti-europenismului” enumerate mai sus, dar pretinde, cu insuportabilă aroganță, că este însăși întruchiparea „valorilor europene”.

Accident sau destin?

Nu pot decât să salut textele citate mai sus; o fac cu nostalgie. Erau vremuri când așa ceva se mai scria, se mai gândea; când nuanța, luciditatea, interesul național, respectul pentru istoria și cultura naționale transpăreau din scrierile elitelor noastre. Astăzi, nu ar fi – ca să mă exprim eufemistic – de bonton.

Motiv, printre altele, pentru care-mi pun întrebarea: Dar, oare, ce s-a întâmplat cu UE este un accident, sau este evoluția pe un traseu urzit de la facere?

O analiză istorică ar fi prea lungă să-ncapă aici. Mă opresc asupra unui simbol al Uniunii Europene, care pune problema in nuce: Răpirea Europei. Este un simbol semi-oficial, dar folosit de UE cu frecvența cu care alții își pun pe pereți covor cu altă răpire celebră, cea din Serai: statuie în fața clădirii Consiliului UE, la Bruxelles; statuie la Strasbourg, la Parlamentul European, mozaicuri, fresce, timbre, monezi etc.

Povestea o știe oricine (deși, sincer, habar nu am dacă azi, la școală, se mai citesc Legendele Olimpului). Europa, care era o prințesă feniciană, culegea într-o zi flori pe o pajiște cu prietenele ei. I-a atras atenția un taur alb din cireadă. S-a apropiat, l-a mângâiat, s-a urcat pe el. Taurul a luat-o la goană cu Europa-n spinare. Ea a strigat, pentru posteritate: „Minciună! Minciună! Minciună!”; dar era prea târziu. Taurul a dus-o înot până în Creta, unde i-a zis cine era; previzibil: nesătulul de Zeus. Fapta era deja consumată. Nu i-a spus, însă, și că era deja însurat; când a aflat, Europa a vrut să se sinucidă aruncându-se-n mare. A fost salvată de Afrodita.

The New Federalist se întreba, acum câțiva ani, care poate fi semnificația acestui mit pentru Europa modernă:

„… nu este violarea Europei o poveste cam ciudată să devină simbol al Uniunii Europene? Cum poate povestea unei femei feniciene, răpită fără voia ei și asaltată sexual de o zeitate în călduri și lipsită de scrupule să fie folosită ca simbol pentru un proiect de pace, prosperitate și libertate unic în istoria omenirii, constând în integrarea voluntară a diferitelor națiuni în Uniunea Europeană? […]

Este zeul-taur Președintele Uniunii Europene, care o răpește pe Europa, ducând-o spre o (nedorită) unificare economică și culturală? Este cumva mesajul: dacă intrăm în UE, suntem „trași în țeapă”? Este Europa victimă naivă și pasivă, ori o fată aventuroasă, care ia taurul de coarne și-și caută destinul dincolo de orizont? Sau taurul reprezintă, poate, lumea, care este îndrăgostită nebunește de frumoasa Europă? O fi. Totul depinde de privitor și de atitudinea lui față de Uniunea Europeană.”

Se pare că s-au încercat în timp diverse reinterpretări care să facă povestea mai digerabilă: cum că taurul ar fi fost naționalismul reprezentat de nazism și că Europa nu a rezistat violenței și brutalității sale, iar integrarea este ambiția sufletului ei rănit de a învinge această forță malefică.

Tot după război, au zis că nu a fost un viol, ci o seducție (mă-ntreb ce-o zice #Metoo de această rescriere), iar taurul este SUA, care o salvează pe Europa și o ia de nevastă. Dacă-i așa, în perioada asta miroase rău a divorț.

În fine, mai recent, a apărut interpretarea că pe taur călărește o Europă în tranziție: adică bestia a omorât-o, în 1930-1940, dar ea a renăscut, mai puternică azi ca oricând, ca Europă postnațională, și galopul cu pricina e acum triumfal.

Mai bine schimbau simbolul, decât să încerce acest aggiornamento penibil, această rescriere simplistă de scenariu hollywoodian. Mai ales că, așa cum nota tot The New Federalist:

„Fără a minimaliza importanța venerabilelor noastre rădăcini grecești, Europa se caracterizează printr-o foarte mare diversitate și ar merita o istorie fondatoare mai multiculturală”.

Mă îndoiesc că asta a avut în vedere comentatorul de la federaliștii europeni, dar ridic și eu două degete: de la Grecia antică încoace, a mai apărut și creștinismul, și cred că se puteau găsi pe-acolo niște simboluri fără viol bovin.

În fine; urmare acestei acuplări forțate între Europa și super-elitistul zeu al zeilor, s-au născut mai mulți copii, printre care Minos, regele Cretei și întemeietorul civilizației minoice, azi dispărută.

Mai tulburător este că Europa însăși a dispărut cu desăvârșire, pentru că frații ei, trimiși s-o caute peste tot, n-au reușit nicicând s-o găsească.

Acest mit fondator al Europei – prințesa răpită, violată, trădată, salvată de la sinucidere de iubire, devenită regină și pierdută pe veci – Uniunea Europeană și-l ia drept simbol fără să-i priceapă esența.

Față de acest mit, față de această combinație de etern și evanescență, de forță și slăbiciune, de tragic triumf, zidurile birocratice, abluțiunile woke, sloganele stupid-regulamentare, steagurile albastre și vociferările contra tradiției, arată că Uniunea Europeană nu este Europa.

Așa cum arată UE azi, chiar de-ar căuta Europa – ceea ce nu face – n-ar putea-o găsi.

Articol publicat inițial pe site-ul Mea Sponte.