Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică. (Matei 25,31-46)

 Fără noi Dumnezeu nu are ochi; fără noi Dumnezeu nu are urechi; fără noi Dumnezeu nu are mâini. (Desmond Tutu)

Iubirea lucidă este iubirea prin fapte. (Părintele Iustin Pârvu)

Dumnezeul întrupat în Iisus nu suferă doar pentruvictimele din această lume; acest Dumnezeu suferă cu ele și ca ele. (Paul Knitter)

Întotdeauna să vezi în oaspetele tău un om flămând, însingurat, ostenit. ( proverb Navajo)

O parabolă gravă ne propune Biserica în duminica Înfricoșătoarei Judecăți. O parabolă menită să ne avertizeze. O parabolă ce arată, într-o manieră lipsită de echivoc, care sunt criteriile după care vom fi judecați și, mai ales, ce ar trebui să facem, în mod constant, pentru a dobândi mântuirea. Căci veșnicia se agonisește printr-o trudă continuă, de-a lungul întregii vieți.

Desigur, au fost în decursul istoriei Bisericii câțiva, puțini la număr, care au câștigat-o „într-un ceas”, căci uneori, prin iconomia lui Dumnezeu, un singur act de sacrificiu, de curaj sau demnitate creștină poate salva un suflet.

Însă acestea sunt excepțiile de la regulă. După cum Dumnezeu intervine arareori în mod eclatant, spectaculos; de obicei El lucrează prin întâmplările simple ale vieții cotidiene, prin oameni obișnuiți, prin fapte firești; prin ele își face cunoscută prezența, prin ele ne împărtășește darurile Sale.

Potrivit Evangheliei acestei duminici, pentru a trăi viața credinței mântuitoare trebuie să fii mereu în stare de trezvie: să auzi strigătul flămândului, geamătul bolnavului, oftatul săracului; să auzi suspinul celui singur, mâhnit sau neputincios. Să auzi și, mai ales, să-i răspunzi.

De altfel, în înțelesul său tainic, a-i ajuta pe ceilalți este mai mult decât o datorie, este un privilegiu. Pentru că însăși posibilitatea de a ajuta, de a (te) dărui este un dar neprețuit, o binecuvântare venită de la Vistierul bunăților.

Dăruirea este iubire concretă, activă. Și cu cât reușim să iubim mai mult și mai mulți, cu atât descoperim că inima noastră devine tot mai încăpătoare.

Cea mai sigură cale de a intra în ceata celor binecuvântați („Veniți, binecuvântații Tatălui Meu!”)este să devii tu însuți o binecuvântare pentru aproapele tău. De altfel, cu trecerea timpului, ajungem ne dăm seama că oamenii cei mai importanți (și mai iubiți sau mai regretați) din viața noastră sunt cei care ne-au adus lumină, zâmbet, mângâiere, speranță...

 În această lume, în locul și timpul istoric hărăzite nouă de Cel Veșnic suntem chemați, după cum ne arată în chip limpede pericopa de la Matei, la demnitatea de „colaboratori” ai lui Dumnezeu: să alinăm, după puterile noastre, foamea, setea, neputința, durerea, suferința și singurătatea celor „prea mici”. Trăită în duhul adevărului credința nu este opium, care insensibilizează, așa cum credea Marx, ci dimpotrivă, o percepere acută a nevoilor fratelui, „prea mic”...

Hristos ne învață să-i vedem pe cei flămânzi, însetați, goi, străini, bolnavi, sau robiți, drept frații Săi, drept Iisus Însuși. Și a-L cunoaște/recunoaște pe Domnul înseamnă întotdeauna a acționa cu dragoste, înțelegere, dreptate și compasiune, a nu rămâne surd la suspinul celor în nevoi.

Modul în care îi tratăm pe cei lipsiți (de hrană, sănătate, libertate, demnitate)  pe cei vulnerabili, pe cei „prea mici”, dezvăluie întotdeauna, dincolo de orice emfază declarativă, adevărata agendă operativă a oricărei persoane, respectiv a fiecărei societăți sau înjghebări politice.

Într-o epocă a relativei bunăstări materiale (dar totodată a fragmentării și izolării sociale), cum este cea actuală, există permanent și riscul de a ne închide într-o anumită zonă de confort spiritual care ne dă un fals sentiment al securității.

Creștini căldicei cum suntem ne rezumăm adesea la sporadice gesturi și practici convenționale care ne fac să ne simțim „în rânduială”, în timp ce la ușă stau atâția care „flămânzesc și însetează”, iar Hristos nu contenește să repete: „Dați-le ceva să mănânce!”

Fără a cădea în grava eroare de confunda Biserica cu un ONG și mărturisirea creștină cu un „apostolat social” trebuie să înțelegem că Psalmii pot fi cântați și de îngeri, în timp ce doar făptura omenească poate întinde o mână caldă celui aflat în nevoie. Orice faptă a milei, în numele lui Hristos, este de fapt un act sacramental.  Iar cel mai sfânt loc din lume s-ar putea să nu fie un sit religios, un templu sau o biserică (fie ea și a Sfântului Mormânt), ci intervaluldintre mine și celălalt.

Într-o bisericuță din Roma, Sant Egidio, se păstrează azi tot ce-a mai rămas dintr-un vechi crucifix din lemn, datând din secolul al XVI-lea: un Iisus fără mâini.

E o relicvă deopotrivă misterioasă și simbolică ce pare a ne spune că Dumnezeu se bizuie pe noi pentru a face lucrarea Sa în această lume. Căci Împărăția nu vine în mod inexorabil, în virtutea unui determinism supraistoric, ci pentru că Dumnezeu o edifică prin mâinile noastre.

Această imagine stranie a unui Iisus lipsit de brațe ar trebui purtată permanent în minte, ca o nespusă chemare. Căci Domnul ne cere mereu să-i „împrumutăm” mâinile pentru a-i mângâia pe acei frați ai Săi, „prea mici”... Suntem noi oare gata să i le oferim ?