E un urlet inutil într-un labirint proiectat de psihopați.

În general nu mă iau nici pe mine, nici pe alții prea în serios, dar de data asta voi fi neagră până în albul ochilor.

Subiectul copii, în speță copiii mei, nu are limite de norme, măsuri, legi, ministere. Trec cu tancul peste oricine în timp ce cu o mână deschid turela si cu celalată duc grenada la gură ca să scot cuiul cu dinții.

Ipocrizia care vă dictează să afirmați că ce zice guvernul trebuie respectat să v-o băgați între sulurile de hârtie igienică pe care le aveți de astă primăvară când ați golit cetățenește și solidar rafturile din marketuri.

Nu cred că o mamă cu instincte sănătoase ar face altceva decât mine și nu cred că pentru un părinte disperat ar mai conta vreo regulă dacă, pentru a-și proteja copilul, trebuie s-o calce.

Am rupt si călcat toate protocoalele unuia dintre cele mai mari spitale din America de Nord and I would do it again anytime.

Am intrat într-o sală de așteptare cu un copil la un pas de leșin și conform regulamentului covidocratic, fi-mi-ar silă de toată mascarada cu circarii ei siniștri, nu am fost lăsată să rămân. În secunda în care asistenta mi-a decretat cu o față fără ochi:

- Vous devez quitter, madame, vous n'avez pas le droit de rester avec votre fille, mi s-au adunat toate organele in cutia toracică și s-au transformat în tobe bubuind tribal. Dacă aș fi fost goală, s-ar fi văzut cum imi ticăie accelerat pielea pe brațe, pe piept, pe stomac.

Am început calm să argumentez, ca de la om la om, ca de la femeie la femeie.

Cuvintele mele cădeau cum scapi farfurii de sticlă pe gresia din bucătărie. Primeam același răspuns mecanic, sticlos, robotic:

- Madame, vous devez quitter, madame, madame, madame...

Atunci mi-am cunoscut pentru prima oară ceva-ul numit the breaking point.

Copila mea aștepta aproape stinsă pe scaun. Nu mai aveam curaj să mă uit la ea. Mi-am scos rațiunea ca pe-un tricou si m-am întors femelă primitivă, cu fața vopsită și gheare lungi. Am izbucnit în plâns, protestând cu hohote care nu erau ale mele:

- Eu n-o să-mi las copilul, înțelegi? Nu pot să fac asta, eu de aici nu plec, nu am cum, nu se poate. N-a mâncat de trei zile, îi e rău, are nevoie de ajutor, pricepi?

Am făcut așa o agitație că au venit toate gărzile de la posturile de intrare. Pacientii ceilalți se uitau siderați la scenă. Unii au inceput să riposteze că e inuman ce se întâmplă și că sunt întru totul de partea mea.

Persoana bipedă în uniformă medicală care probabil își urăște job-ul a cedat.

Am fost lăsată să vin să-mi văd fata din când în când. A fost suficient cât să bag piciorul în ușă și după aia s-o forțez până o scot din balamale.

Cei mai amabili lucrători au fost gardienii: se duceau să intrebe cam cât trebuie sa mai astept, mi-au adus o pătură pentru copilă, mici gesturi uriașe de la niște imigranti ca mine, încalcând minunatele reguli ale democrației de tablă.

După ce am intrat și mi s-a ținut de trei ori, la trei vame, acelasi speech că tre’ să limităm virusul, nu și prostia, ultimul blabla a fost hilar:

- Doamnă, puteți s-o lăsați liniștită pe fiica dumneavostră, aici e la spital printre doctori și asistente, e în siguranță, chiar dacă i se întâmplă ceva.

Nu trece mult și copilei i se face rău. Și fiindcă sunt si mamă și româncă și nu ascult decât de mine, s-a "întâmplat” să fiu cu ea ca să aibă cine să fugă să ia un cărucior si s-o ducă alergând până la baie.

Întrebare futilă: cine din nimeni care era pe hol s-o ajute ar fi ajuns la timp cu ea lângă pubela în care a vomat? Unde e siguranța printre cadrele medicale rare si ocupate?

În cele 9 ore de așteptare am devenit buddies cu toti gardienii de la trilioanele de posturi de triaj dintr-un spital transformat in area 51 , am reusit scurt să fiu excepția pe care o lasă să intre și să iasă când vrea, in ciuda oricăror protocoale. De cate ori treceam, la fiecare post conversam cu băieții ca pensionarii care se văd zilnic la șah. Am aflat cum e cu nevestele, copiii si toate neamurile si pentru ca mi-au dat codul de la wi-fi, le-am luat Red Bull de la chioșcul unde tipul cu sandvișurile mi-a spus secretul legumelor fripte pe grill.

După prima noapte, deja nu mă mai întreba nimeni cine sunt, am rămas in rezerva unde mi-a fost internată copila pentru analizele care au durat trei zile. Eram acolo, să văd eu cu ochii mei ce-i dau si unde-o duc, s-o fac să zâmbească în timp ce pe mine mă inunda anxietatea, dar eram acolo, asta era tot ce conta. Le știam de-acum și problemele de sănătate ale vecinilor de salon, eram băiatul de comisioane și pentru ei în orele în care nimeni, absolut nimeni, nu venea să-i verifice.

Nu mai vreau sa se întâmple niciodată ce s-a întâmplat atunci. Nimănui să nu i se întâmple.

Nu mi-a fost niciodată așa de frică instinctivă că ceva sau cineva m-ar împiedica sa fiu lângă copilul meu când are nevoie de mine ca de aer. A fost noaptea în care am văzut ca într-o fântână otrăvită că de frica asta aș face orice, cu atât mai mult când e vorba de o parodie numită grija pentru populație.

P.S. Nu, n-a avut covid, obviously.