Cărtărescu. Și trei ceasuri rele.

Un scriitor – unul dintre puținii care mai au conștiința neînregimentată – remarca nu demult că am fost singurul care a îndrăznit să-l dezbrace literar pe acest epigon aclamat, și nu doar pentru că posed discernământul valorii, ci mai ales curajul de a sfida dogma culturală impusă de sistem. Adevărat. Și, da, voi continua s-o fac, ori de câte ori armatele de idioți utili și analfabeți funcțional se vor ridica, obedient, în apărarea acestui produs mediocru al unei propagande culturale bine finanțate din bani publici.

Pe 17 februarie, în paginile ActiveNews, am publicat articolul „Mircea Cărtărescu – Profet doar în România”, semnalând grotescul spectacol care a însoțit anunțul că acest autor a devenit scriitor rezident la prestigioasa Universitate Columbia din New York. Ne-au spus că va ține un curs de o grandoare rară, intitulat pompos „Postmodernism vs. Tiranie: O revoluție literară românească”. Pe hârtie, totul părea o capodoperă regizată de o mașinărie de PR eficientă, aceeași care îl proiectează obsesiv în lumina reflectoarelor de ani buni.

Dar realitatea – acea încăpățânată realitate care nu poate fi mituită cu diplome și elogii în cascadă – a fost infinit mai stânjenitoare. Studenții americani, cunoscuți pentru capacitatea lor de a detecta impostura chiar și în ambalaj strălucitor, l-au întâmpinat cu o tăcere asurzitoare. Niciun articol entuziast, niciun ecou intelectual, nici măcar o replică rătăcită în vreo revistă studențească. Un curs anunțat cu surle și trâmbițe, la care au participat, când și când, cinci-șase tineri vizibil plictisiți, prezenți mai degrabă din inerție decât din interes.

A urmat corul binecunoscut al troliștilor: „De unde știi? Arată-ne sursele!” Foarte bine. Le vom arăta. Chiar de la sursă – de pe site-urile prestigioasei universități, unde se poate constata cât de „important” a fost acest curs și câți studenți i-au trecut pragul.

Adevărul nu are nevoie de aprobarea gloatei. Iar impostura, oricât de poleită, tot impostură rămâne.

Și iată cum, marți, când soarta își scoate ceasurile rele la mezat, ele ticăie cu jale pentru Cărtărescu. Primul ceas îi cântă mediocritatea poleită în aplauze forțate. Al doilea îi amintește de vidul pe care adevărata valoare nu-l poate umple cu vorbe goale. Iar al treilea — cel mai nemilos — îi șoptește că gloria cumpărată nu naște niciodată nemurire.

Agonia intelectualilor

În vremurile de odinioară, a fi intelectual însemna mai mult decât a poseda o diplomă, mai mult decât a practica un simplu exercițiu de rațiune. Intelectualul autentic era o conștiință trează a națiunii, o voce care nu doar reflecta lumea, ci o interoga, o răsturna, o orienta spre valori. Era un om care purta pe umeri greutatea spiritului timpului său, un interpret al destinului colectiv și un martor exigent al istoriei.

Astăzi însă, această figură nobilă se află în agonie. Ceea ce cândva definea verticalitatea și profunzimea spiritului, a fost redus, printr-o tragică mutilare semantică și morală, la o caricatură.

În limba de lemn a corectitudinii contemporane, „intelectual” a ajuns să desemneze, fără discernământ, orice posesor de diplomă sau utilizator de clișee pseudo-academice. Se confundă grav educația formală cu exercițiul viu, creator și etic al gândirii.

Astfel, epoleții de carton ai modernității sunt purtați cu emfază de indivizi care nu cunosc nici înălțimile reflecției, nici tragismul responsabilității morale.

Adevăratul intelectual, cel din stirpea nobilă a conștiințelor care nu și-au trădat vocația, era un spirit care incomoda. Nu cerea aplauze, ci trezire. Nu căuta confortul saloanelor, ci neliniștea ideii. Nu făcea pact cu puterea, ci îi reamintea limitele. Unde sunt astăzi acești oameni care articulau sensul profund al unei națiuni?

Unde sunt cei care purtau în sine durerea neamului și dădeau glas umanității?

În perioada interbelică și în deceniile tulburi care au urmat, România a cunoscut o generație de intelectuali cu adevărat excepționali. Gânditori și creatori care nu au fost doar erudiți, ci spirite vii: Eugen Lovinescu, cu luciditatea critică și încrederea în modernitate; Ștefan Zeletin, care a înțeles mecanismele adânci ale societății românești; Nichifor Crainic, ce a articulat o sinteză între tradiție și spiritualitate; Nae Ionescu, a cărui forță de seducție intelectuală a influențat o întreagă generație; Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, ce au dus ideea românească în universalitate; Vasile Voiculescu, poet al suferinței și al revelației; Camil Petrescu, romancierul lucidității metafizice; Tudor Arghezi, sculptorul de lumină și întuneric în cuvânt; Tudor Vianu, arhitect al esteticii culturale; George Călinescu, enciclopedistul pasionat de destinul literaturii; Dumitru Stăniloae, teologul care a unit gândirea dogmatică cu sensibilitatea mistică; Petre Țuțea, paradoxal și adânc, un Socrate în lanțurile istoriei; Lucian Blaga, filosof al misterului și al matricii stilistice...

Aceștia erau oamenii pentru care ideea nu era o marfă, ci o cruce. Oameni pentru care a gândi însemna a arde.

Mulți dintre marii intelectuali români interbelici sau din perioada imediat postbelică au fost arestați, anchetați, torturați sau chiar au murit în închisorile comuniste. Mircea Vulcănescu nu și-a strigat nevinovăția. A ales să moară tăcând, în Aiudul înghețat, acoperindu-și cu trupul un coleg de celulă bolnav. Petre Țuțea a filosofat printre ziduri reci, în lanțuri, păstrându-și verticalitatea de  creștin până la ultima vorbă. Radu Gyr, cu ochii arși de întunericul carcerelor, a scris poezii cu sânge pe pereții Aiudului, iar pentru un vers – „Ridică-te, Gheorghe...” – a primit condamnarea cu moartea.

Constantin Noica, condamnat la douăzeci și cinci de ani pentru idei, a continuat să gândească în închisoare ca într-un templu. Dinu Pillat, fiu de poet, a fost crucificat pe rugul suspiciunii, pedepsit pentru noblețea sângelui și a cuvântului. Lucian Blaga a fost redus la tăcere, umilit de ignoranță, cenzurat de o lume care nu mai avea atracție pentru mister. Dumitru Stăniloae, părintele teologiei românești, a fost închis și chinuit, dar nu a renunțat la rugăciune. Nichifor Crainic a cunoscut întunericul închisorilor, dar și mai dureroasă a fost uitarea...

Acești oameni nu au avut parte de tribună, ci de temniță. Nu au scris ca să fie premiați, ci ca să rămână vii în eternitatea limbii noastre.

Într-o lume care le-a confiscat cărțile, le-a interzis gândurile și le-a distrus destinul, ei au refuzat să se târască. Au suferit, au fost zdrobiți, dar nu s-au aplecat.

În comparație cu ei, „intelectualii” zilelor noastre – reci, docili, aserviți granturilor, obedienți în fața puterii și triviali în reflecție – sunt umbre palide, ecouri deformate ale unei tradiții pe care nu o mai înțeleg, dar pe care o revendică abuziv.

Agonia intelectualilor nu este doar un simptom al decăderii unei clase. Este o dramă națională.

Căci fără acei oameni ai spiritului – neînfricați, verticali, profunzi – o societate devine surdă la sine însăși. Și atunci, nu doar intelectualii adevărați dispar, ci însăși conștiința unei națiuni intră în comă.