Într-un stat care își fundamentează existența pe supremația legii, instanța de judecată este privită ca un sanctuar al echității. Rolul magistratului este de a cântări faptele cu o imparțialitate desăvârșită, imun la influențe externe sau ierarhice.

 

Cu toate acestea, dinamica procedurală recentă din cadrul secției penale a Tribunalului București ridică o serie de întrebări de o duritate cinică și suspiciuni rezonabile cu privire la ceea ce pare, din exterior, a fi un exercițiu de umilință instituțională, unde cetățeanul nu mai este partener în actul de justiție, ci doar o victimă colaterală.

O succesiune de decizii privind aplicarea unor amenzi judiciare maxime, în cuantum de 3.000 de lei, față de doi justițiabili dintr-un dosar penal, deschide calea acestui subiect. Totul a pornit de la un demers strict legal, exercitarea dreptului de recuzare a șefului de secție. Deși o astfel de cerere reprezintă o garanție procedurală standard, modul administrativ agresiv în care s-a reacționat lasă semne de întrebare. A fost interpretat acest demers ca un act de lezmajestate ierarhică, declanșând un mecanism de pedepsire menit să pună justițiabilii „la punct”?

Pentru a pătrunde în miezul suspiciunilor care planează asupra acestui caz, atenția publică se îndreaptă în mod firesc către coordonatele profesionale ale judecătorului Alexandru Volintiru, șeful de secție vizat de recuzare. Acesta este un magistrat cu un parcurs intens monitorizat, fiind cel care a intrat de două ori în două completuri diferite de permanență, pronunțând decizii în dosare cu o încărcătură publică și politică uriașă, precum trimiterea în judecată a lui Călin Georgescu și menținerea controlului judiciar în cazul acestuia.

Având în vedere această expunere majoră, în spațiul juridic au apărut informații conform cărora magistratul ar fi vizat mutarea și promovarea la o instanță superioară, respectiv Curtea de Apel București. Într-un astfel de context, îmi pun următoarele întrebări:

Ar fi putut oare cererile de recuzare repetate, intens argumentate, să reprezinte o vulnerabilitate sau un inconvenient major în dosarul de evaluare profesională în fața CSM?;

A existat riscul ca aceste demersuri ale justițiabililor să creeze un prejudiciu de imagine susceptibil să blocheze ascensiunea sa profesională spre Curtea de Apel?;

Este posibil ca ferocitatea și rapiditatea cu care au reacționat judecătorii din subordinea sa ierarhică să fi fost orchestrate ca un scut de protecție pentru a-i asigura superiorului un dosar „curat” în fața comisiilor de evaluare?

Dincolo de severitatea amenzilor, un nou detaliu administrativ vine să arunce o umbră densă de suspiciune asupra obiectivității procedurale. În virtutea funcției sale de conducere, judecătorul Alexandru Volintiru deține atribuții și competențe directe în gestionarea și configurarea sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor. În mod bizar, tocmai cele două dosare formate pentru anularea amenzilor luate de cele două persoane pedepsite au trecut prin filtrele ierarhice gestionate la vârful secției.

Aici intervine o coincidență izbitoare care sfidează statisticile standard din sistemul judiciar (ECRIS). Unul dintre aceste dosare de reexaminare, înregistrat sub numărul 27581/3/2019/a16, a fost alocat pentru soluționare exact la Completul cu numărul 16 . Într-un tribunal uriaș, cu zeci de completuri penale active, probabilitatea ca o extensie de dosar marcată intern cu indicativul /a16 să „aterizeze” fix pe masa completului care poartă exact același număr, 16, ridică alte întrebări:

În ce măsură mai poate fi vorba despre o pură întâmplare informatică sau o coincidență oarbă a algoritmului, atunci când ecuația matematică se potrivește atât de simetric, număr la număr?;

Cum poate un justițiabil să nu suspecteze o manipulare a sistemului sau o direcționare controlată, când cel care configurează regulile de repartizare este însuși magistratul recuzat, iar dosarele ajung la judecători din subordinea sa directă, gata să valideze măsurile de protecție?

Această potrivire de numere nu poate fi trecută ușor cu vederea. Ea ridică, firesc, întrebări despre cât de transparentă a fost repartizarea dosarului și despre posibilitatea ca sistemul informatic să fi fost folosit pentru direcționarea unor cauze sensibile în interiorul ierarhiei instanței.

O primă dilemă juridică este natura răspunderii personale. Cererile de recuzare au fost concepute, redactate, semnate și susținute în mod exclusiv de către avocații aleși ai părților, în virtutea strategiei lor profesionale de apărare. Cu toate acestea, judecătoarea de caz, Loredana Elena Holmanu, a ales să aplice sancțiunea financiară maximă direct clienților, invocând un presupus „abuz de drept”.

Din perspectiva logicii dreptului, îmi pun următoarele întrebări: cum poate fi acuzat un justițiabil de „abuz de drept” pentru un înscris oficial pe care nu el l-a semnat, ci tehnicianul dreptului care îl reprezintă? Răspunderea juridică fiind un concept eminamente personal, decizia doamnei judecător Loredana Holmanu de a amenda direct cetățenii lasă loc suspiciunii că măsura a avut mai degrabă un caracter de intimidare generală.

Dacă în cazul primului justițiabil instanța a trecut cu o ușurință suspectă peste depunerea unor înscrisuri doveditoare (bilete de avion) care atestau absența fizică din țară, situația celui de-al doilea justițiabil frizează absurdul. Dincolo de faptul că actul fusese semnat doar de avocat, această a doua persoană se afla în ziua ședinței internată în spital, în stare gravă, suferind de urmări post-accident vascular cerebral (AVC), un incident critic de sănătate corelat, conform susținerilor, tocmai cu stresul generat de presiunea anterioară din dosar exercitată de același Alexandru Volintiru.

În acest punct, ancheta jurnalistică trebuie să formuleze întrebarea centrală, care desființează orice aparență de legalitate: Cum poate un complet de judecată să rețină comiterea unui „abuz de drept” în sala de ședință de către o persoană care absentează justificat, fiind spitalizată în stare critică? Cum poate un cetățean aflat sub monitorizare medicală strictă să exercite faptic un abuz într-un spațiu în care nu este prezent?

Faptul că judecătoarea Loredana Holmanu a aplicat amenda fără a ține cont de caracterul obiectiv al internării medicale oferă publicului indicii serioase cu privire la o posibilă lipsă totală de umanitate și o grabă nejustificată de a executa rapid justițiabilii, cu orice preț, pentru ca acuzațiile la adresa șefului să fie îngropate.

Suspiciunile de rea-credință sunt alimentate și de un alt detaliu revoltător. La data pronunțării amenzilor și a respingerii cererilor, nu exista o motivare redactată de fapt și de drept. Sancțiunea penală a fost dată ca un „cec în alb”, argumentele doamnei judecător Holmanu fiind inserate în sistem cu o întârziere de mai bine de trei săptămâni.

Ulterior, în calea de atac a reexaminării ajunsă, prin jocul coincidențelor numerice menționate, pe masa aceluiași complet, speranța într-un control obiectiv s-a lovit de un nou simulacru procedural. Cea de-a doua judecătoare, Mirela Mădălina Știrbu (fost procuror), a ales să valideze sancțiunea și să mențină amenda. Ședința condusă de doamna judecător Știrbu s-a desfășurat utilizând citarea prin e-mail, fără a exista la dosar acordul expres și prealabil al justițiabililor, așa cum impune imperativ art. 257 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Desfășurată în absența fizică a justitiabilului care a dovedit lipsa din țară, solicitând amânarea, manifestându-și fără echivoc dorința de a nu se desfășura cauza în lipsă, ședința s-a transformat într-un monolog al procurorului. În sala doamnei judecător Știrbu Mirela, principiul constituțional al nemijlocirii a fost pur și simplu călcat în picioare intr-o cauza care nu era urgenta.

Toate aceste elemente, analizate nu ca certitudini absolute de vinovăție, ci ca indicii publice de o gravitate extremă, conturează o imagine îngrijorătoare a modului în care este tratat justițiabilul la Tribunalul București. Când un lanț de coincidențe procedurale și de repartizări informatice milimetrice gestionat de magistrați precum Loredana Holmanu și Mirela Știrbu pare să se muleze pe interesele de carieră ale unui șef de secție precum Alexandru Volintiru, iar starea de sănătate (un AVC) este complet ignorată pentru a inventa un „abuz de drept”, cetățeanul este transformat dintr-un subiect de drept într-o țintă a batjocurii instituționale.

Este oare Tribunalul București un spațiu al independenței totale sau procedurile sunt îndoite pentru a proteja ierarhia cu prețul propriei credibilități? Răspunderea aparține instituțiilor de control, dar datoria presei rămâne aceea de a expune această neputință a justițiabilului în fața frontului comun al magistraților.