ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„E mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi și străine obiceiuri.”

Afirmațiile făcute de Mihai Eminescu la Congresul studenților români de la Putna din 1871 rămân și astăzi de o actualitate surprinzătoare. Acestea depășesc sfera metaforei poetice, oferind o lecție de înțelepciune națională: progresul real nu presupune copierea oarbă a unor modele externe, ci o dezvoltare organică, capabilă să protejeze elementele fundamentale ale identității noastre, precum limba, tradițiile și valorile românești. Eminescu atrăgea atenția asupra riscurilor unei modernizări forțate care, în numele evoluției, ar putea șterge specificul nostru național, transformându-ne într-o simplă imitație a altor culturi.

Naționalismul românesc nu a fost niciodată o simplă doctrină abstractă sau un sentiment romantic nebulos, ci o forță vie, pragmatică și esențială pentru supraviețuirea și afirmarea poporului nostru ca națiune modernă. El s-a născut din necesitatea de a afirma identitatea latină-ortodoxă într-un spațiu prins între imperii, de a transforma provinciile istorice fragmentate într-un stat unitar și de a proteja specificul cultural împotriva asimilării sau imitației superficiale.
 
În secolul al XIX-lea, acest naționalism a cunoscut două momente definitorii: ,,trezirea pașoptistă” din 1848, militantă și revoluționară și ,,reacțiunea junimistă” din perioada 1870–1890, critică, conservatoare și organică.
 
Astăzi, când poporul român pare mai dezbinat ca oricând, politic, social, regional, este necesar să ne reamintim aceste lecții istorice. Este nevoie de o nouă ,,reacțiune morală” care să reconstruiască solidaritatea sub idealul național comun.

Naționalismul pașoptist ca factor determinant al trezirii naționale și al aspirației către unitate (1848)

Pașoptismul, ideologia participanților la Revoluția de la 1848 din Principatele Române, a reprezentat prima manifestare amplă a naționalismului modern românesc. Expusă în revista Dacia literară (1840), această mișcare sublinia caracterul național militant, scopul revoluționar fiind dobândirea libertății și afirmarea naționalității române. Gânditorii pașoptiști, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu și mulți alții, au creat o trecere de la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independență, de la fragmentare provincială la stat național unitar.

Aceștia au promovat „spiritul național” prin redescoperirea rădăcinilor culturale, literatura populară, istoria patriotică și lupta împotriva dominației străine (otomană, habsburgică, țaristă). Revoluțiile din 1848 (Moldova, Țara Românească, Transilvania) au cerut unire, drepturi cetățenești, împroprietărirea țăranilor și independență. Chiar dacă reprimate, ele au pus bazele Unirii Principatelor din 1859 (alegerile duble ale lui Alexandru Ioan Cuza la 5-24 ianuarie) și au demonstrat că aspirația la unitate transcendea granițele administrative. Pașoptiștii nu au încurajat dezbinarea; dimpotrivă, au luptat împotriva ei: au propus o națiune bazată pe limbă, istorie și origine comună.

Junimismul și reacțiunea culturală (1863–1890)

După Unirea din 1859 și independența din 1877, modernizarea grăbită sub influența liberal-radicală a adus riscuri: imitație superficială a Occidentului, corupție, instituții de fațadă fără substanță națională. Aici intervine ,,Junimea”, societatea cultural-literară întemeiată în 1863 la Iași de tineri intelectuali întorși din străinătate: Titu Maiorescu (mentorul spiritual), Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti. Revista ,,Convorbiri literare” din 1867 a devenit platforma gânditorilor.

Junimea a descoperit și susținut genii precum Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și, mai ales, Mihai Eminescu. Acesta din urmă, angajat la Timpul (redactor-șef în 1880–1881), a produs o publicistică vastă (peste 2000 de pagini), incisivă și literară. Eminescu a pledat prioritar pentru naționalism: conservarea naționalității latine-ortodoxe, protecția țăranilor, combaterea corupției, a „păturii suprapuse” (influențe străine, abuzuri liberale), a cedărilor teritoriale și a naturalizărilor în masă fără integrare reală. A criticat guvernele pentru lipsă de garanții naționale, promovând munca, educația morală și neutralitatea echilibrată. Deși apropiat de conservatori, a rămas independent, fiind văzut ca „chirurg” al societății.

Alături de acesta, Ciprian Porumbescu, compozitor bucovinean, a adus contribuție muzicală naționalistă. Influențat de romantism, a exaltat unitatea națională, latinitatea și lupta pentru independență în contextul opresiunii austro-ungare. Acesta a fost arestat pentru idealurile societății Arboroasa si a participat la manifestări culturale alături de Eminescu și Slavici (Putna 1871). Creația sa a dat glas sufletului colectiv, consolidând identitatea poporului prin artă.

Această reacțiune junimistă nu a fost regresivă, ci corectivă. A salvat cultura română de superficialitate, impunând un model sănătos, critic și național-organic.

Poporul dezbinat reprezintă un contrast izbitor față de eforturile depuse de marii artizani ai unității

Cel mai grav pericol actual este dezbinarea poporului român, lucru pe care artizanii mișcărilor din secolele XIX–XX nu l-au încurajat, ci dimpotrivă, l-au combătut energic. Pașoptiștii au depășit rivalitățile regionale și sociale pentru a putea visa la o Românie unită. Alexandru Ioan Cuza a realizat unirea politică în 1859, în ciuda opoziției interne. Junimiștii au criticat corupția și diviziunile partinice care slăbeau statul tânăr. Eminescu a denunțat constant dezbinarea indusă de interese străine sau locale, pledând pentru solidaritate națională. Marii unificatori de la 1918 au cristalizat aspirația seculară: unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, pe fondul prăbușirii imperiilor, prin consens românesc majoritar.

Totuși, istoria abundă în diviziuni: rivalități istorice între principate, conflicte boieri-țărani (revolte țărănești - 1907), fragmentare politică interbelică, represiunea comunistă, tranziția post-1989 (mineriade, polarizare stânga-dreapta, scandaluri de corupție, inechități urban-rural, influențe externe care accentuează clivaje). Astăzi, polarizarea politică și pierderea valorilor comune adâncesc fisurile, exact opusul eforturilor unificatoare din 1848, 1859, 1877, 1918. Artizanii trecutului au promovat coeziunea națională ca premisă a supraviețuirii; dezbinarea a fost întotdeauna arma dușmanilor sau a intereselor meschine.

Nevoia unei noi reacțiuni morale moderne și unitatea sub o umbrelă națională

Ne revine obligația de a reactualiza lecția junimistă: o reacțiune morală modernă împotriva haosului valoric, materialismului vulgar, pierderii identității în globalizare și diviziunilor artificiale. Aceasta înseamnă critică aspră a corupției endemice, a imitațiilor culturale sterile, a polarizării sterile, dar și promovarea organică a excelenței naționale, educație solidă ancorată în istorie și limbă, economie productivă care protejează clasa de mijloc și ruralul, cultură autentică, solidaritate socială. Nu regres, ci adaptare: naționalism civic, axat pe identitate latină-ortodoxă. O națiune care nu poate fi topită într-o entitate supranațională.

Unitatea se realizează sub o singură umbrelă: interesul național suprem. Nu sub mișcări efemere sau ideologii importate, ci sub valorile comune: limba, istoria, teritoriul, cultura, viitorul generațiilor.

Noul artizan al reacțiunii

Marile mișcări ale secolelor XIX și XX au demonstrat că unitatea devine o realitate tangibilă atunci când elitele și masele converg spre idealul binelui comun. Lecția istoriei este univocă: reziliența unei națiuni rezidă în coeziune și în exercitarea unui spirit critic constructiv, nu în fragmentare socială. România modernă, edificată pe fundamentele unor aspirații înalte, necesită astăzi o reacțiune morală contemporană, asumată de noile generații. Numai printr-o solidaritate autentică, sub cupola identității naționale, se pot asigura premisele unui viitor stabil.

Așadar, să ne ridicăm din inerția comodă a prezentului și să asumăm cu luciditate responsabilitatea istorică ce ne revine: aceea de a reface, în secolul XXI, un contract moral național viu, în care demnitatea individului și destinul colectiv să nu se mai afle în opoziție, ci să devină fețele aceleiași monede suverane. 

România nu va pieri din lipsă de resurse, ci doar dacă uităm să mai fim un popor care încă mai știe să creadă în ceva mai mare decât supraviețuirea de azi pe mâine.