La noi, Paștele Blajinilor este o sărbătoare în care comunități întregi de oameni sunt în comuniune cu cei dragi care au plecat din lumea aceasta în lumea cealaltă, a celor adormiți, „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. 

Există credința că în ziua când îi pomenim pe blajini, cerurile sunt deschise și cei din veac adormiți vin și se așază la masa tăcerii cu cei vii. 

Din vremuri străvechi, creștinii au sărbătorit în prima luni după Duminica Tomii Paștele Blajinilor. Termenul de „blajini” vine din slavă și îi desemnează pe „fericiți”, adică, pe cei adormiți. Părintele profesor dr. Ene Braniște spune despre Paștele Fericiților sau al Blajinilor că are legătură cu Sâmbăta Patimirilor, când Mântuitorul a pogorât la iad și a înviat iadul. Și tot așa, la Paștile Blajinilor, creștinii se roagă ca Domnul să-i dezlege și pe morții lor, „ținuți în iad de lanțurile păcatelor făcute în viața pământească”.

Sărbătoarea aceasta - care se ține mereu în lunea de după Duminica Tomii - este o pomenire generală a morților și este dezvoltată în țara noastră, în special, în Moldova, dar și în unele regiuni din Ardeal și Banat; în Banat,  sărbătoarea mai poartă denumirea de „Moșii de Paști”. Scrieri slave indică drept sursă a acestei sărbători - care ține de cultul morților - scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului. Și de vreme ce sărbătoarea ne adună în comuniune în biserici și la mormintele celor din veac adormiți, pe care-i iubim și dincolo de mormânt, sărbătoarea nu poate decât să ne bucure și pe noi. De altfel, unul din sensurile slave ale aceleiași sărbători chiar Bucurie înseamnă, sărbătoare numindu-se  și „Radonița”.

Ca orice sărbătoare închinată moșilor și strămoșilor noștri și aceasta - Paștele Blajinilor - ține de cultul morților și ne trimite la credința poporului nostru în nemurirea sufletului și în învierea de după moarte. Grija pentru viața de apoi, pentru nemurire, i-a preocupat pe oameni încă din zorii civilizației.  De aceea, credința în nemurirea sufletului nu e un caz particular la noi, la români, ci la mai toate popoarele lumii, care cred că dincolo de moartea fizică, sufletul nostru dăinuie în veșnicie, în lumea de apoi.  

Universalitatea credinței în veșnicie

Această „universalitate a credinței o întâlnim la vechii egipteni, la perși,  la  greci, la romani, iar odată cu creștinismul i s-a adăugat credința într-o judecată a sufletelor după moarte...”, ne învață părintele profesor Ene Braniște.

Grija românului și a întreg neamului nostru pentru viața de după moarte, pentru mântuire sufletului  a făcut ca religia creștină să nu stea sub tirania sfârșitului. Creștinul român Drept măritor nu se teme de moarte, el știe că sufletul lui este nemuritor, dacă - firește - în călătoria de pe pământ este preocupat să-și clădească veșnicia. Creștinul de pe plaiurile mioritice privește moartea ca pe o trecere din lumea pământească în cea cerească și se raportează la acest moment cu fericită întristare.  

Peste an, Biserica noastră a rânduit mai multe zile de pomenire a morților, a moșilor și strămoșilor noștri. Și nu se putea ca imediat după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos - când cerurile se deschid și spun slava lui Dumnezeu - să nu avem  și o sărbătoare în care să-i pomenim pe cei plecați din lumea cu dor, în lumea fără dor. 

De aceea, an de an,  la Paștele Blajinilor, îi pomenim pe blajini, pe cei veșnic fericiți, pe acei oameni buni și smeriți care trăiesc fericiți în lumea de dincolo, în veșnicie, „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”, cântăm în inmele de pomenire a morților. 

 

Din vremuri vechi, din  moși-strămoși și din neam în neam, la această sărbătoare, creștinele noastre merg la cimitire, nu înainte însă de a pregăti cum se cuvine mormintele înainte de Învierea Domnului sau cel mai târziu în Săptămâna Luminată, pentru ca la Paștele Blajinilor comuniunea între cei vii și cei adormiți  să existe sub toate aspectele.