Pregătindu-mă de pelerinaj prin locuri de jertfă ale românilor noștri rămași fără de țară, în  drum spre Lunca Prutului, spre Fântâna Albă, drumul ce-l parcurgem de fiecare dată în preajma Sfintelor Paști, îmi întăresc sufletul cu o poezie-cuminecătură. 

Îl iau drept reper pe poetul Radu Gyr, mai ales la intrarea în Postul Mare avem nevoie și de un simbol al sacrificiilor. 

Aproape în fiecare an drumul nostru spre altarul de jertfă al românilor de pe Valea Siretului are loc în preajma Sfintelor Paști.

De foarte mult timp, acolo, pe acea pajiște verde străjuită de brazi semeți, locul unde mă închin românilor căzuți întru nemurire, mi-am găsit biserica pentru spovedanie și împărtășanie. E un sentiment de credință creștinească care mă răscolește mult mai profund decât între pereții unui locaș de închinare, iar pâinea și vinul împărtășaniei îmi sunt o poezie.

Și dacă tot mi-am deschis sufletul cu această mărturisire, aș dori să le fac cunoscută cititorilor și poezia–cuminecătură, care, de rând cu frumusețea versului metaforic, ne transmite un extraordinar mesaj al dorului de libertate. Știu că este foarte cunoscută, însă nicicând nu e prea mult să citim, să rostim încă o dată cele șase strofe, pentru care autorul lor, poetul Radu Gyr, a fost condamnat la moarte:

RIDICĂ-TE GHEORGHE, RIDICĂ-TE IOANE!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,
pentru cântecul tău țintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâșnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări și-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Așa, ca să bei libertatea din ciuturi
și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
și zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Și ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,
pe toate ce slobode-ți ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Înainte de a fi condamnat la moarte pentru această poezie, scrisă în gând în închișoare și transmisă din gură în gură, Radu Gyr, s-a aflat printre acuzații din „lotul jurnaliștilor”, judecați la 30 mai 1945 și învinuiți drept „criminali de război, vinovați de dezastrul țării”.

La acea dată Radu Gyr a fost supus la 12 ani de detenție politică. În 1956 a fost eliberat, iar peste doi ani a intrat a doua oară în temniță pentru acest poem cunoscut, recitat și cântat de întreaga Românie – „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!”.

Poetul a fost învinuit de răspândirea ideilor legionare, deși versurile au fost scrise în perioada colectivizării forțate și exprima duhul de nesupunere al țăranului român față de exploatarea socială. Regimul a considerat că ele instigă țărănimea la luptă contra sistemului politic, condamnându-l pe poet la moarte. Ulterior pedeapsa i-a fost înlocuită cu 25 de ani de muncă silnică, din care poetul a executat 16 ani de pușcărie, până la amnistia generală din 1964, când din închisorile din România au fost eliberați deținuții politici deveniți inofensivi.

Poetului nu i s-a anunțat despre schimbarea sentinței decât după 11 luni, doi ani a stat cu lanțuri la picioare, mai grozav decât un ucigaș. În plin secol douăzeci (1958), o poezie i-a speriat pe comuniștii de la putere mai mult decât o răscoală armată a țărănimii. 

Mare îi este puterea și vine de la Dumnezeu cuvântul care exprimă aspirațiile oamenilor dornici de libertate, purtând în inimi îndemnul „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, poezie temută și astăzi de oamenii  nesupuși la înrobire.