La 20 octombrie anul 2015, la Oradea s-au sfârșit zilele bucovineanului Vasile Ilica, un român cu inima mare, cunoscut ca veteran de război și luptător pentru adevărul despre martirajul românilor înstrăinați de Țară.

 

Nu atât vârsta venerabilă, nu povara senectuții, ci dorul de vatra natală i-a oprit bătăile inimii îndurerate de interdicția de a trece granița în Ucraina.

 

Multă lume din părțile noastre l-a cunoscut pe neostenitul militant pentru dreptate, care a fost Vasile Ilica. Născut în 1924, în Broscăuții Noi din județul Storojineț, a avut un destin dramatic, fiind nevoit să părăsească meleagurile natale, să se îndepărteze, la o vârstă fragedă, de părinți și sora Mărioara, de care era nedespărțit în copilărie. Refugiat în prourul tinereții pe pământul liber al României, i-a fost sortit să trăiască în Oradea, departe de neamul românesc din Bucovina sa dragă. Scurgerea nemiloasă a timpului, găsirea rostului vieții în împlinirea profesională și fericirea familială la Oradea (România), nu i-au împuținat dorul de casa părintească, de minunata livadă de sub Dealul cu fluturi. În pofida vârstei înaintate, Vasile Ilica venea la fiecare început de primăvară la Cernăuți, stația terminus fiind pentru el satul natal Broscăuții Noi. 

Sprinten și vioi, trecea pe la „Zorile Bucovinei” și alte redacții românești, nerăbdător să-și sune cunoscuții pentru a le vesti sosirea sa. „Inima mă atrage încoace, iar picioarele singure mă duc spre locurile și oamenii dragi”, ne spunea venerabilul domn. Sărbătorea Sfintele Paști la Cernăuți, mărturisind că nicăieri nu simte atât de profund bucuria Învierii ca în mijlocul fraților români din nordul Bucovinei. Pe polițele bibliotecilor personale ale multor români din nordul Bucovinei se află cărțile sale, în care sunt adunate suferințele și mărturiile martirilor din nordul Bucovinei. A fost miruit de Dumnezeu cu viață lungă, până la vârsta de 87 de ani a avut curaj să pornească în Săptămâna Patimilor spre locurile natale, ca să se bucure de ninsoarea pomilor din livada părintească, să îngrijească de mormintele părinților și buneilor, să-și salute prietenii din Cernăuți cu „Hristos a înviat”, să se închine la crucile martirilor de la Fântâna Albă. De fiecare dată pleca împăcat la Oradea, numărând zilele până la următoarea Înviere, când sufletul avea să-l îndemne, iar pașii să-l poarte sprinten spre Cernăuți. Și ar mai fi venit până la plecarea-i la Domnul, căci vârsta nu-i era o piedică. Nu povara anilor i-a pus stavilă acestui neobosit călător pe drumuri de dor spre cuibul părintesc, nu vârsta i-a zădărnicit întâlnirile cu bucovinenii săi dragi, ci interdicția de a intra în Ucraina pe un termen de tocmai 5 ani, despre care a aflat la 2 aprilie 2012 în vama de la „Porubnoe”.

Ultima dată l-am întâlnit în primăvara 2011, când a sosit ceva mai devreme să amenajeze locurile de veșnică odihnă ale părinților, să pună o cruce nouă la mormântul bunicii Catrina, model de înaltă moralitate în copilăria sa, de la care a primit educația religioasă și cele mai folositoare sfaturi pentru viață. Vasile Ilica glumea că, atunci când a ieșit la pensie, încă prin 1988, a încheiat o înțelegere cu Dumnezeu să-i prelungească cât mai mult anii. Tot de la acea dată a început să pună deoparte bani pentru cărțile ce le-a scos pe parcursul anilor. Trecutul tragic al Bucovinei l-a determinat să cerceteze arhivele, să adune mărturiile celor care au suferit, pentru a elucida, măcar parțial, evenimentele și represaliile exercitate de regimul comunisto-stalinist asupra bucovinenilor, indiferent de etnie, în perioada anilor 1940-1941 și 1944-1953.

Cele patru volume ale sale, în care a tezaurizat suferințele oamenilor de diferite etnii, nu numai ale românilor („Fântâna Albă o mărturie de sânge”, „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei”, „Bucovina abandonată”, „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei”), au fost lansate în cadrul unor întruniri publice, anunțate și comentate în presa din ținut. Autorul s-a bucurat de aprecieri din partea cititorilor, a fost distins cu diplome ale asociațiilor culturale din regiune. De fiecare dată venea la Cernăuți cu o carte nouă despre evenimentele tragice din trecutul Bucovinei. Ultima dată ne-a adus în coșul pascal volumul „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei”, despre tragedia „Cimitirului militar român din Cernăuți, devenit locația celui mai abominabil asasinat colectiv, săvârșit de NKVD-ul sovietic pe teritoriul din nordul Bucovinei”. Din primăvara lui 2012 nu i s-a mai împlinit dorința să se închine la mormintele părinților și la martirii măcelăriți în pădurea Varniței. N-a ajuns nici la Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Codrii Cosminului, cum proceda în a doua zi de Paști. Presupunem că această durere i-a și grăbit sfârșitul, inima încetând să-i bată la 20 octombrie 2015. Mai avea un an și două luni până la expirarea interdicției de a păși iarba verde de acasă.