În unele surse este indicată data de 4/16 august, în altele 4/17 august, anul 1876, când doi țărani cu o stare modestă, Ilie al lui Gheorghe Nistor și Măria a lui Dumitru Nistor, din cătunul Bivolărie (sau Peste Apă) al comunei Vicovul de Sus, pe lângă cele zece fiice ale lor, au adus pe lume un viitor academician și ministru, dar mai important decât toate – un luptător și savant, care nu numai că a scris, ci și a contribuit la făurirea celor mai glorioase pagini din istoria Bucovinei.

 

Propus pentru ocuparea, la Universitatea din Cernăuți, a nou-create catedre de Istoria Europei sud-estice, cu deosebită considerație a istoriei românilor, în lecția inaugurală din octombrie 1912, doctorul docent Ion Nistor, accentua: ”La noi în Bucovina, oriîncotro ne-am întoarce ochii, dăm de rămâșițe de cultură românească și de instituțiuni românești. Fost-a doar țara aceasta leagănul statului moldovenesc. În lupta aprigă cu pământul pustiu și cu barbarii năvălitori, românii, cu o mână pe plug și cu cealaltă pe spadă, au cucerit cu greu țara aceasta pentru cultură, întipărindu-i pecetea individualității lor în istorie”.

 

Vorbind nemțește ca să fie înțeles, profesorul român le-a spus colegilor germani că noua catedră trebuie să fie îndeosebi o catedră de istorie a românilor, deoarece românii ”dețin rangul întâi între neamurile din Europa sud-estică”. Funcțiile politice ce le-a îndeplinit mai târziu nu l-au îndepărtat de la preocupările profesiunii sale de credință – istoria. Începută în 1942, în 1950 și-a finalizat lucrarea ”Istoria României”, cu marea dorință de a-și publica manuscrisul, ”îndată ce împrejurările vor permite”.

 

Nu i-au permis împrejurările să-și vadă editată nici altă operă a vieții sale, ”Istoria Bucovinei” (de la răpirea din 1775 până la întoarcerea la Patria mamă, noiembrie 1918), la care a lucrat cam în aceeași perioadă. ”Prin această lucrare înțeleg să-mi îndeplinesc o datorie de conștiință față de țara mea de origine, unde am văzut lumina zilei, am copilărit, mi-am făcut studiile și pentru binele și propășirea căreia am închinat cea mai bună parte din activitățile mele”.

 

Când a scris aceste cuvinte, profesorul Ion Nistor încă nu știa câte pierderi și lovituri ale destinului îl așteptau înainte. După al doilea război mondial a pierdut o parte din Bucovina sa, cu Cernăuțiul și Universitatea al cărui rector a fost de la inauguratea în 1920, dar cea mai mare durere, după cum mărturisește fiica sa, Oltea Nistor Apostolescu, a fost pierderea bibliotecii personale, de circa 20 mii de volume, majoritatea de istorie, strânse o viață întreagă, cumpărate din țară și străinătate.    

 

Ion Nistor a fost atât de legat de Cernăuți, unde alături de Iancu Flondor (controversele au apărut mai târziu), au pregătit Unirea Bucovinei, încât a refuzat de două ori ofertele unor posturi prestigioase – la Universitatea din Iași și cea din București, fapt pentru care a fost răsplătit cu fericirea să organizeze și să transforme cea mai înaltă instituție de învățământ din ținut dintr-un pivot al culturii germane într-o universitate românească. Numele său era rostit cu stimă și iubire de studențimea românească din Cernăuți, perioada interbelică. Ion Nistor a fost bărbatul despre care Nicolae Iorga a scris că-i „cel mai vechi dintre propovăduitorii, acolo pe vechiul pământ moldovenesc, al unei învățături de unitate culturală, de unitate morală, care trebuia să ducă de la sine, îndată ce împrejurările ar fi ajuns mai prielnice, la fericita Unire politică de azi".

Studenții din acea perioadă au lăsat mărturii că, odată cu rectorul Ion Nistor, în aulele Universității Cernăuțene intra neamul românesc din Bucovina cu întreaga sa istorie, cu speranțele și demnitatea sa. Si un asemenea om n-a fost lăsat să-și trăiască liniștit bătrânețile. După ce a suferit, odată cu refugiul din Cernăuți, cele mai mari pierderi în viață, trebuia să mai plătească ultimul tribut pentru simțul național și dragostea de popor.

 

La vârsta venerabilă de 74 de ani a fost smuls din sânul familiei și aruncat în închisoarea din Sighet, unde fostul ministru și rector de universitate, academicianul Ion Nistor a purtat „uniforma vărgată” timp de cinci ani. După eliberare a mai trăit șapte ani, ruinat sufletește de nedreptățile ce i se făceau și de grija pentru manuscrisele sale. A plecat în veșnicie într-o toamnă târzie, la 11 noiembrie 1962, condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care și Pan Halipa și câțiva bucovineni, sosiți cu o coroană mare de brad din Carpații Arboroasei.

 

După moartea profesorului, fiica sa Oltea a avut grijă să-i salveze manuscrisele și să-i îndeplinească dorința de a fi tipărite. Cu mare precauțe, un prieten, medic la spitalul Colțea, le-a luat acolo, ascunzându-le în cartotecă. Mai târziu, o rudă a reușit să le ducă la Vicovul de Sus, la biserica din Laura, ascunzându-le în altarul sfântului lăcaș, înălțat de nefericitul autor. ”Istoria Bucovinei”, ascunsă în altarul bisericii din Laura, a văzut lumina tiparului la editura HUMANITAS, după aproape trei decenii de la moartea autorului.