De aceea, fiecare brad mai viguros din pădurea unde au fost măcelăriți românii la 1 aprilie 1941 îi este ca o cruce la mormântul simbolic al bunicului său, fiecare copac e ca o cruce ce păzește veșnicia celor pierduți fără urmă.

 

Despre bunicul Pantelemon Ion a aflat foarte puțin: doar că a ieșit din casă în dimineața de 1 aprilie 1941 cu mai mulți săteni din Carapciu. S-a pornit spre Suceveni, acolo unde se adunau românii din satele de pe Siret ca să se unească în coloana îndreptată spre România. De-atunci nu l-a mai văzut nimeni. A fost omorât, aruncat în una din gropile comune? Dacă ar fi fost prins, arestat, judecat..., familia avea să știe, să fie pusă alături de el la zid.

 

Oamenii s-au temut atunci și încă mult timp după acea tragedie n-au recunoscut că cineva din familie s-a pierdut la Fântâna Albă. Rudele celor omorâți acolo riscau să plătească cu libertatea sau chiar cu viața. Se povestește că în primele zile după măcel, umblau prin sate căruțe cu cadavrele victimelor, ca să fie depistate astfel rudele lor, dar și ca să-i înspăimânte pe băștinași, să bage o frică și mai mare în ei. Nimeni nu îndrăznea să-și recunoască morții, căci identificarea lor le semna condamnaea tuturor celor apropiați. Ion Stratulat simte și e convins că zilele bunicului Pantelemon s-au sfârșit în această pădure. 

Când era mic îi întreba pe părinți unde sunt bunicii, că nici la cimitir nu-i găsește. Despre Pantelemon din Carapciu nu se vorbea în casă, iar despre celălalt, Florică Motrescu, a auzit la la mamă-sa Maria. „A fost o femeie curajoasă, aprinsă, compunea cântece, cunoștea datinele și folclorul satului, cu toate că și-a petrecut copiăria departe de locurile natale – în Kazahstan...”, mi-a povestit crăsneanul Ștefan Mitric, directorul Liceului „Ștefan cel Mare” din Ropcea. Tot el l-a îndemnat pe prietenul Ion Stratulat să vină anul acesta la comemorarea de la Fântâna Ală: „Hai să mergem, Nelu, să îmbrăcăm cămășile brodate, că așa au ieșit românii noștri atunci din case, îmbrăcați în portul național, în ce aveau mai frumos”.

Am crezut că sunt frați, când le-am propus să le fac spre amintire o poză la prima Cruce înălțată pe locul unde se presupune că a fost o groapă comună. Este crucea la care preoții români au ținut anul acesta slujba de pomenire. Or, acolo unde comemorau autoritățile n-a fost loc pentru ei. În 1941 s-a tras în români, acum se trage în memoria urmașilor românilor martirizați la 1 aprilie 1941. De fapt, n-am greșit, considerându-i frați, pe Ștefan Mitric și Ion Startulat îi unește o prietenie mai puternică decât legăturile de rudenie.

 

De la domnul profesor Ștefan Mitric am aflat și despre soarta celui de-al doilea bunic al prietenului său. Florea Motrescu s-a pierdut, tot fără urmă, la Kazahstan. A ajuns acolo aproape de „bună voie”. Nu se știe cum s-a întâmplat – nu era acasă sau nu fusese trecut pe lista neagră a celor ce urmau să fie deportați. Cert e că au fost scoși din casă toți copiii soților Anghelina și Florea Motrescu – opt suflete, cei mai mici fiind Maria de 9 ani și Nicolae de 7 ani. Tatăl lor a alergat din urma căruței care-i ducea la gara din Ciudei. Acolo nici vorbă să-și salveze copiii. A urcat și el în trenul ce-i ducea la pierzanie în pustiul Kazahstanului. Numai cât a durat drumul a fost alături de copii. La Aktiubinsk pătintele a fost despărțit de copii. Cei mici au fost repartizați la casa de copii, cei mai mari – la internat. Nu li s-a spus pe unde-i și ce s-a întâmplat cu tatăl lor. Bine că cei mai răsăriți nu și-au uitat numele adevărate și locul de unde au fost ridicați. Acolo, în exil, se practica să li se schimbe numele după modelul rusesc, să li se șteargă din memorie că au părinți români. Spre fericirea lor, frații Motrescu n-au uitat cine sunt și de unde au venit. Toți flăcăii, numiți de-ai lui Florică, s-au întors la Crasna – Vasile, Gheorghe, Nicolae, Ion... Doamne, câți Gheorghe și Ion s-au pierdut prin Siberia și Kazahstan, încât acum nu mai are cine răspunde la chemarea poetului: „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”.