A fost mare durere atunci, e multă durere și astăzi în Ucraina, în Europa, în întreaga lume. S-ar părea că tot ce a fost în trecutul nostru nu poate fi asemănat cu amploarea nenorocirilor și tragismul zilelor ce le trăim acum în Ucraina. Mai ales că cei care au suferit, au supraviețiut nenorocirile din trecut nu mai sunt ca să ne transmită lacrimile calvarului lor. Într-adevăr, nu putem pune față în față ce s-a întâmplat atunci cu războiul de astăzi. De ce sunt atât de unice tragediile prin care au trecut românii noștri și nu pot fi comparate cu niciunele altele din timpurile trecute sau din zilele noastre? Nu sunt specialist în istorie, o spun ca persoană care am cunoscut oameni scăpați din acel măcel, pentru că au avut mai mult noroc, au fost cu un pas mai în urmă de moarte.

 

Nu v-ați întrebat vreodată de ce fugeau în principal românii din teritoriile ocupate, când știm bine că Bucovina era o zonă multietnică? Să ne amintim și faptul că atunci, la începutul anului 1941 nu era război pe teritoriul de unde evadau românii. De rău, de bine, oamenii aveau căsuțele lor, găseau niște vreascuri, niște bețe de răsărită să aprindă focul pentru o mămăligă. Mai aveau rezerve de pâine, bine ascunse de ochii noii puteri. Încă nu începuseră deportările în masă, nici colectivizarea ogoarelor țărănești. Mă refer la oameni simpli de la țară, căci marii proprietari, boierii se refugiaseră mai înainte, cu o parte mai mare sau mai mică a bunurilor lor. Românii de pe Valea Siretului, cei din Mahala și satele megieșe au plecat fără bagaje, fără parale în pungă, doar cu o icoană în mână, cu un copilaș în brațe, cu o felie de malai în traistă... Nu aveau nimic la ei, cei uciși la Lunca și Fântâna Albă – nici măcar haine de schimb. Și nimeni nu-i aștepta dincolo cu brațele deschise a îmbrățișare. De aceea zic că e numai durerea memoriei noastre, amintind în această privință că Parlamentul României a votat la 10 mai 2011 Legea nr. 68 pentru instituirea Zilei Naționale de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă, deportărilor și foametei. 

În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români,  de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”. Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă - cele ale comunității Camenca.

 

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor. Oricum, reprezentanții Consulatului General al României la Cernăuți (șefa misiunii Irina Loredana Stănculescu, ministrul-consilier Dan Constantin, consulul de carieră Laurențiu Ciocan), împreună cu lideri ai societăților naționale românești, au răspuns invitației oficialităților, fiind prezenți la orele 11.00.

 

Preoții, în frunte cu protopopul Ioan Gorda, care slujesc în fiecare an aici, au venit cu o oră mai târziu, așa cum a fost înțelegerea cu responsabilii din partea comunității românești. Fețele bisericești de la altarele noastre au oficiat slujba de pomenire la altă Cruce, la câțiva metri de Complexul memorial. E întocmai cum a spus părintele Ioan Gorda că ne putem ruga în limba noastră oriunde în această pădure, că la tot pasul în acest pământ zac oase de român. Rugăciuni au răsunat pentru odihna martirilor și pentru dăinuirea noastră ca neam, să nu ne pierdem limba maternă și credința. Preoții s-au rugat pentru mântuirea tuturor, să întâmpinăm Sfinele Paști în liniște și pace.

 

Cu puțin înainte, la deschiderea de către autoritățile ucrainene a mitingului de doliu, despre aceeași dorință de a trăi în pace și înțelegere a vorbit Consulul General al României la Cernăuți, dna Irina Loredana Stănculescu. Evocând dragostea de libertate și neam a oamenilor măcelăriți de mitralierele grănicerilor sovietici, cu ochii în lacrimi, cu vocea înăbușită de durere, șefa misiunii diplomatice române a vorbit despre susținerea din partea României, acordată permanent Ucrainei în lupta pentru integritate teritorială. Și a mai amintit că pentru a trăi în Uniunea Europeană e nevoie de multă înțelepciune, de toleranță etnică, de respectarea drepturilor minorităților. „Lucrul acesta trebuie  să-l facem împreună”, a mai spus doamna Consul General, amintind că s-ar cuveni să răsune și vorba românească, să fie și un translator pentru oaspeții din România.

 

Bunăoară, a fost prezent parlamentarul Viorel Focșa, politicianul Robert Gazdă, un grup de tineri voluntari din Suceava, care au ajutat refugiați ucraineni, împreună cu doamna Carmen. Nu i-am reținut numele de familie, ci numai enorma supărare. Nu se putea nicidecum liniști de tot ce a văzut, ce a înțeles și n-a înțeles: „Am venit aici să mă închin martirilor români. Sunt pentru prima dată în această parte a Bucovinei și nu mă pot liniști, văzând atitudinea față de români. Am stat în vamă multe zile, începând cu 24 februarie anul trecut. Am primit refugiați ucraineni la mine în casă, mă doare inima, când văd cum trăiți voi aici”.

 

Câteva gospodine de la Suceveni au venit mai aproape de Crucea la care preoții au ținut parastasul în limba română, servindu-i pe toți cu sarmale. Nu departe, la mese, de asemenea, se servea toată lumea, deși se vorbea într-o altă limbă. Erau și copilași printre noi, care ne-au dat câte o felie de pâine pentru sufletul celor omorâți în chinuri cristice. Să ne ierte Dumnezeu pe toți, să ne ierte mucenicii noștri că le-am tulburat liniștea, că am călcat florile ce cresc din oasele lor.