ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La 16 mai 1812, la București a fost semnat tratatul de pace ruso-turc, care a mai rupt o parte din trupul Moldovei. O negustorie ce n-are sfârșit… Umbra neagră a vânzării și trădării atârnă de-a pururi deasupra noastră, a celor de la margine, de dincolo de Țară. Trec veacuri, milenii, trec veșnicii, numai întrebarea „Cu noi cum rămâne?” nu trece.
 
Pe 16 mai 1812, Principatul Moldovei a fost sfârtecat, partea de răsărit fiind anexată de imperiul rus, cunoscută din acel moment ca Basarabia. S-a întâmplat această nelegiuită tranzacție între delegația turcă și cea rusă în rezultatul tratatului de pace semnat la București, care a pus capăt războiului ruso-turc, început la 1806. La fel și teritoriul Țării de Sus al Moldovei, numit de habsburgi „Bucovina”, a fost ocupat în urma unei păci - cea de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), după războiul ruso-turc din 1768-1774). E bună și mai presus de toate pacea, dar cât de amară e robia! Numai libertatea îl face pe om fericit – pe om, pe un popor, pe o țară. Însă pentru libertate e nevoie de putere și, de cele mai multe ori, numai moartea aduce libertate.   
 
Din momentul anexării, cu excepția celor două decenii de revenire la Patria mamă, rușii au dominat în Basarabia, având scop lichidarea duhului național și rusificarea populației autohtone. Fărădelegile le-au reușit de minune, bunăoară, după un secol de ocupație, în 1912, la Chișinău numai 17 procente din populație constituiau autohtonii. Structura etnică a fost schimbată radical de stăpânirea țaristă prin aducerea unui număr mare de coloniști ruși și ucraineni.
 
Cu scopul "dezromânizării" populației s-au săvârșit crime strigătoare la cer, precum deportări în masă și foamete organizată, acestea fiind preluate de la imperiul țarist de noua putere sovietică. În Bucovina, totuși, politica austriecilor față de etnia autohtonă a fost mai îngăduitoare. Semnificativ este faptul că, în preajma Unirii din 1918, românii bucovineni primii le-au venit în ajutor basarabenilor. Citez din memoriile bucovineanului Ovid Țopa, care în toamna lui 1917 a plecat la Chișinău, împreună cu alți intelectuali din Cernăuți: „…am căutat să intrăm în societatea moldovenească pentru a-i prinde mentalitatea. Eram neplăcut surprinși de starea spirituală în care se afla majoritatea intelectualilor, și aici nu mă gândesc la veneticii ruși, ci la moldovenii neaoși, care, trecând prin școala rusească, au devenit niște caricaturi de oameni de care trebuia să-ți fie milă. Dacă stăteai de vorbă cu ei, se uitau în toate părțile să observe, dacă nu-i aude cineva.
 
Și limba întrebuințată de cei mai mulți era plină de rusisme, pierzând foarte mult din frumusețea graiului moldovenesc. Pentru ei rușii au fost singurul popor de cultură. Poeziile traduse în  rusește din cei mai mari poeți europeni ei le luau drept rusești…”. E un adevărat miracol că, în asemenea condiții, în Basarabia nu s-a stins flacăra dragostei de neam, nici cuvântul matern, dar mai ales cântecele ce le doinesc jalea prin satele din inima bătrânilor codri. Sufletul acestor oameni și-a găsit adăpost și apărare sub o frunză de stejar, întocmai cum scrie Ion Druță în „Biserica Albă”: „Și groapă ni s-a săpat, și cruce ni s-a făcut, și clopotele ni s-au tras, dar ne-a ieșit de fiecare dată în cale această frunză de stejar, puțin cam grea, puțin cam amăruie…”