La Timișoara/ sângele morților ne/ luminează camerele, ne/ încălzește caloriferul,/ ne pune pâine pe masă!/ Sângele morților face ca/ înăuntrul lumilor/ oarbe oamenii să se audă/ trăind./ Cine oare va mai îndrăzni să tulbure/ în România/ sângele morților?” 18 decembrie 1989 – Claudiu IORDACHE

"Norocoșilor,  voi ați murit cu iluziile întregi. Ați murit crezând că celorlalți, care v-au văzut murind prin televizor, le va păsa de moartea voastră. Ați murit fiind siguri că cei care v-au ucis vor plăti crima.(...) Așa că dormiți în pace, eroi! În România toți v-au uitat! V-au uitat până și cei pentru care ați murit. Cel mult o dată pe an, câteva zeci de trecători își aduc aminte de voi și aprind câte o lumânare. Una, că și lumânările s-au scumpit și dacă luăm mai multe nu ne rămân bani pentru ness sau pentru pâine. Dormiți în pace, eroi! Rămânem noi, supraviețuitorii, să trăim toată durerea de nu fi murit la timp. Dormiți în pace, norocoșilor!” – Călin NEMEȘ, rănit pe 21 decembrie 1989, la Cluj. "Scrisoare de la Răniți pentru Eroi” – 5 decembrie 1992.

Călin Nemeș s-a sinucis, la Cluj, la începutul lunii iulie 1993. Actorul Călin Nemeș nu s-a jucat în decembrie 1989. El chiar a avut speranțe. A fost grav rănit. În Piața Libertății din Cluj s-a tras fără avertisment în oameni cu piepturile goale. Cel care a dat ordin să se tragă era căpitan în armata română. – M.G., revista Privirea-18/14 decembrie 1996 - Dosar de presă - "A fost odată o revoluție”.

 

„Știm acum! N-am fost la înălțimea vremurilor decât o clipă de-a lor! Nu am fost decât actorii mărunți ai unui spectacol involuntar. Am fost doar anonimii istoriei. Am fost sosiile acelor efigii ce urmau, la rândul lor, a fi atât de lesne uitate. Într-o tristă discuție cu Lorin Fortuna, acesta a conchis amărât: <S-au grăbit să ne uite!> <S-au grăbit să ne uite!>, aș adăuga eu. Timișoara nu mai simte Revoluția de la Timișoara. Ea a condamnat-o prima, într-o tentativă automutilantă, la dispariție. Voi, români de oriunde, să vă imaginați Timișoara ca pe un monument funerar al acelei idei care nu v-a adus folosință! Degeaba ne amăgim, opera oricărei revoluții este totdeauna o irosire desfigurată!...” – Claudiu IORDACHE – („Singur între români” – ed. IRINI, 1997)

 

„(...) Cei ce hrănesc revolta vor flămânzi din nou după victoria ei. Cazul României după decembrie ‘89 este adeveritor. Numai carnea de tun nu știe că participă la o evoluție prin evitarea schimbării. Numai ei nu știu că revoluția lor le va pune în spate trei mari poveri – efectul pervers, inutilitatea și punerea în pericol. Numai ei nu știu că sacrificiul lor este pervers, periclitant, inutil! Numai ei nu bănuiesc că prețul sacrificiului este acela de a renunța la recunoașterea meritului de a-și fi abandonat ființa atât de vulnerabilă pentru ca, preț de câteva zile, pe drumul complicat de la Patos la Neputință, să poată reprezenta lumea. (Un privilegiu ce le va fi curând și drastic retras atunci când nevoia de schimbare își va stinge furtuna purificatoare și se va întoarce la starea de fapt. Și asta, la nesfârșit, până când lucrarea lumii va izbândi.) <Nu ieși din revoluție decât pe o singură poartă, și ea se deschide spre neant!> (Manes Sperber) Numai ei, care mor în schimbarea imposibilă, pentru ca totuși o schimbare să se producă!” – Claudiu IORDACHE – („Polul de putere”, ed. IRINI, 2002)