„Las în urmă o parte trăită a lumii mele fără sentimentul împăcării cu ea. Dar, poate că trebuie să ne asumăm orbirea, ori să ne-o suferim, pentru a ființa ca pământ pentru lumina internă a divinității care ne însuflețește senin. La Timișoara, Dumnezeu s-a arătat românilor cu pasărea apocaliptică a Revoluției pe umărul său. Și nu a fost văzut! Nu L-am putut vedea, împiedicați de ochii noștri de humă. Ascult atent în largul anilor ce vor să vină calmul aparent al unei istorii oceanice; știu, încă nu mi-e dat să înțeleg pentru ce rămânem înlănțuiți de limite. Omul pare a fi o sensibilitate îngrădită, ceea ce nu-l împiedică să devină spiritul blestemat din spatele faptelor sale. Dar, dincolo de el nu se întrevede ce el însuși nu simte! Tot ce rămâne nevindecabil necunoscut în afara și înăuntrul lui este lumea lui Dumnezeu. Lumea în care existența omului este încă un fruct care se pârguie...

Mă întorc cu ochii minții la Timișoara, în timp ce ochii sufletului îmi plâng. În orașul dizolvat și în sângele meu, este acum o amiază de aur fierbinte, sub care pietrele tac și ziduri lungi rămân fără umbră. Respir clipă după clipă pe terasa acestui iluzoriu prezent, și încă mai aștept să se întâmple ceva pentru ca România împiedicată să trăiască frumos, să nu mai sufere. Îmi este dragă țara tristă a românilor chiar și atunci când o compătimesc pentru neputința ei. 

Dar ce vreți, evreii l-au avut pe Iisus la Ierusalim și n-au crezut ochilor. Și nu le cred nici acum! România a lăsat să treacă doar trei ani, patru ani... și nu crede încă în mântuirea ei, al cărei prim semn a apărut la Timișoara, cu puțin înaintea nașterii eterne a lui Iisus, într-o iarnă însângerată...”

CLAUDIU IORDACHE

("Singur printre români”, ed. Irini, 1997)