ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Originea gnosticismului este necunoscută și istoria începuturilor lui controversată, dar inclusiv Culianu consideră drept probabilă o dată de naștere a sa ulterioară anului 70 d.H., legată de căderea celui de-al doilea Templu. Reorientarea unei părți a evreilor spre erezii veterotestamentare cu origini în kabbala și magie pentru a compensa tragedia pierderii pământurilor și vinovăția pierderii lui Hristos ce, după toate aparențele inclusiv geopolitice, a fost urmată de ridicarea protecției lui Dumnezeu, pare că se îmbină în gnozele occidentale cu efectul diferitelor erezii creștine ce dezvoltă idei ezoterice de inspirație occidentală și care sunt preluate de organizații mai mult sau mai puțin secrete din care face parte elita capitalistă, în special.

Ugo Bianchi arată că există o reactivare repetată, după instaurea erei creștine, a miturilor dualiste (dualismul aici are un înțeles diferit față de dualismul filosofic) care par să vină din vremuri străvechi. Sunt preluate figurile mitice din vechile mitologii – în special mesopotamiană, egipteană, greacă – dar construcția are îndeobște o arhitectură adaptată nevoilor noului dualism, care aproape în toate variantele sale îl identifică pe Dumnezeul veterotestamentar cu figura „Demiurgului" viclean, același Demiurg gnostic rău pe care îl regăsim, pînă la începutul secolului al XV-lea, la catharii din Italia de nord. De asemenea, regăsim constant un antagonism esențial între două (sau mai multe) principii ce stau la originea lumii și a omului, omul fiind înșelat de Demiurg, dar în așteptarea intervenției „salvatoare” a sferelor celeste superioare, intervenție uneori anunțată de către Iisus, dar care nu este decât un profet al unui „adevărat” mesia ce va fi trimis de către o zeitate similară lui Isis pentru a reface domnia unui zeu de tip Osiris sub stăpânirea unui Horus ce ia chipul unui mesia.

Revoluția care afectează iudaismul după distrugerea Templului din anul 70 dă naștere unor mituri și unor motive tipic dualiste. Impactul ereziilor creștine este și el important. În secolul II, erezia lui Marcion corupsese deja pe mulți și a fost singurul concurent serios al creștinilor. Atât Origen, cât și Plotin se confruntă cu marcioniștii pe terenul ideilor, de pe poziții diferite, firește. Gnosticismul dualist occidental este în mod vădit influențat de ambele porniri revoluționare – împotriva iudaismului și împotriva creștinismului –, la care se adaugă referințele la credințele antice.

În timp ce dualiștii ar explica situația decăderii actuale a lumii și a omului printr-un eveniment dezastruos care precedă creația omului sau a cuplului uman primordial („păcat antecedent"), iudeo-creștinismul pune decăderea în legătură cu liberul arbitru al lui Adam și al Evei. Păcatul antecedent pune vina pe umerii lui Dumnezeu și scutește omul de răspundere, pe când păcatul originar pune vina în sarcina omului. Privind astfel, este destul de evidentă plasarea dualismului în răspăr cu Dumnezeul îmbrățișat de lumea creștină, deci cu Europa medievală creștină în mod special, și vedem tensiunea uriașă pe care o introduce înspre modificarea credinței ce a stat la originea „lumii vechi” europene. Privind atât la vectorii ce au susținut dualismul, cât și la conținutul politic al doctrinei, ce include un salvator politic și un regat milenarist în toate denaturările – ale credinței iudaice sau creștine – este ușor de identificat emergența unei noi credințe care să devină regulatoare inclusiv la nivel politic. Mai întâi această credință a apărut sub protecția creștinismului, apoi depărtându-se de acesta prin erezii, mai ales o dată cu înflorirea Iluminismului, și provocând o ruptură totală o dată cu nihilismul și anarhismul care au produs totalitarismele secolului XX. Biserica catolică a înțeles această presiune, fiind ea însăși o putere politică, și a luptat cu ereziile folosind aparatul represiv al statului, greșeală ce nu se regăsește în Ortodoxie, unde confruntarea de idei a fost câștigată prin intermedierea Duhului lui Dumnezeu.

Îndeobște în dualismele antichității, Demiurgul era rău și viclean și, în urma confruntării cu celălalt principiu creator, are loc de cele mai multe ori o reconciliere. Aceste dualisme au fost adaptate în gnozele dualiste occidentale pentru a face ca principiul creator să fie unul viclean, iar principiul antic fecundator să fie cel pe nedrept considerat drept rău și care este repus în slava „meritată”, astfel ca dualismul să poată acoperi elementele centrale ale crezului credinței creștine, căreia dualismul i se opunea. Satan alungat din Cer, deși se suprapune foarte bine figurii Tricksterului, zeului viclean din dualism, trebuia răzbunat în final în gnozele dualiste occidentale, iar Dumnezeul creștin (și iudaic) trebuia expus ca fiind El, de fapt, expresia răului și a vicleniei, purtătorul responsabilității pentru căderea omului și piedica în calea accederii la cercurile cerești superioare, ce se poate realiza doar prin reabilitarea lui Lucifer.

Bianchi și Culianu semnalează mai multe paralele în aria eurasiatică ale mitului Creatorului ignorant asociat unui antagonist mai înțelept – versiuni ale mitului circulă la bulgari, români, georgieni, estonieni, tătari și buriați. Antagonistul are deseori forma unui animal (arici, prepeliță etc.). Tricksterii prezenți în marile mitologii sunt Set, Prometeu sau Indra. Amerindienii irochezi au mitul absorbirii apei: creatorul lumii este Ioskeha, iar antagonistul, Tawiscara, îi este și frate geamăn. Primul creează tot ce există pe lume, în timp ce al doilea nu ajunge decît la o contracreație monstruoasă și dăunătoare, în final dând viață unui broscoi gigantic care înghite toată apa fluviilor și a lacurilor făcute de Ioskeha, lăsînd lumea aridă ca la origini. Ioskeha străpunge broscoiul, eliberînd apele. În acest dualism vechi, tricksterul este de obicei principiul perturbator, or dualismele occidentale au fixat ca necesitate ca Dumnezeu să fie acel principiu înșelător, ceea ce face ca dualismele gnostice occidentale să fie mai degrabă o reflectare inversă, în oglindă, a mitologiilor dualiste antice – ceea ce este firesc, ținând cont că efortul a fost de a face ca răul să pară bine și Lucifer să devină înger luminos chiar și după cădere.

Tricksterul care se potrivește cel mai bine dualismelor gnostice occidentale este Prometeu, pentru că este figura revoltatului care se opune principalului zeu, care este hain, și, în ciuda acestuia din urmă, aduce focul oamenilor. Povestea se suprapune perfect peste narativul gnostic iluminist, în care intelectualii „luminați”, urmașii alchimiștilor (dar și ai ereticilor, care opun aproape întotdeauna credinței ortodoxe o altă interpretare, deci un exercițiu al rațiunii mândre și rupte de tradiție), se vedeau drept purtători ai Rațiunii către popor în ciuda lui Dumnezeu. De aceea și mitul lui Prometeu, alături de cel al lui Icar, este atât de popular începând cu Renașterea. Tricksterul refuză, în mai toate mitologiile, calea credinței, preferând să facă greșeli pe cont propriu și să-și asume consecințele. În miturile prometeice, el este, pe rând, cavaler singuratic, erou civilizator, întreprinzător, pionier, geniu neînțeles, revoltat, artist damnat, revoluționar. Într-o interesantă poveste mitologică grecească, Dionysos-copil este cel sfâșiat în bucăți de Titanii invidioși, iar Zeus îl reînvie folosindu-se de inima lui, salvată și adusă de zeița Athena. Zeus nu mai e demiurgul, ci principiul creator care îl repune pe trickster în demnitatea dintâi.

Pe de altă parte, Osiris, al cărui mit este folosit pe larg în ritualurile masonice și ezoterice, care este tăiat în bucăți și revine apoi la viață, nu este un trickster, ci fratele său, Set, care îl taie în bucăți. Set, reprezentat de un animal între coiot și furnicar, este incorect, necivilizat, homicid, homosexual (dar și hipersexual), hoț. Avem aceeași construcție ca și în mitul irochez. Paul Radin descrie, în general, personajul antinomist drept ridicol, instabil, amoral, bulimic, hipersexuat și atins de o boală deambulatorie. La dogonii din Mali, Demiurgul șarlatan, Ogo-Yurugu, este Vulpoiul palid, ce e solitar, incomplet și mereu revoltat. La fel, în mitologia nordică, Loki este descris de către Georges Dumezil drept înfumurat, lăudăros, de o curiozitate insațiabilă, amoral, ridicol, mincinos, pervers, punînd la cale farse răutăcioase, trișînd la joc, lipsit de loialitate – dar totodată ingenios și inventiv. Înțelegând, din perspectivă gnostică, importanța centrală a revalorizării lui Lucifer, anulând astfel vinovăția omenească pentru păcat și confirmând viziunea iluministă a superiorității rațiunii umane în fața Dumnezeului revelat despre care se susține că ar contrazice un principiu mai înalt al universului, pricepem și re-mitizarea lui Loki și a altor tricksteri. Cel mai recent, serialul „Loki” creat de Marvel și Disney ne prezintă un Loki ce se opune Demiurgului – Stăpânul timpului, Marele ceasornicar, care sunt trimiteri clare la gnoza dualistă masonică – pentru ca în final să-l învingă și să preia la propriu frâiele timpului pentru a crea o epocă nouă în ciuda Demiurgului ce accepta distrugerea universului privind implacabil dinspre sfârșitul vremurilor.

Privind din nou la influența orientală, din punct de vedere al construcției dualiste, buddhismul este foarte apropiat de gnosticism. Buddhismul este o religie dualistă al cărei mesaj anticosmic și antisomatic se concentrează în cunoscuta formulă: sarvam duhkham sarvam anityam, „totul este suferință, totul este neadevăr”. În buddhism regăsim importanța centrală a „iluminării" promovate obsesiv în Europa asaltată de cultul rațiunii. Inutil de subliniat cât de promovat este buddhismul azi, de la yoga la mindfulness corporatist. În alt dualism, de această dată din Iran, zoroastrismul este un dualism în care se opun nu rațiunea și Demiurgul, ci lumina și tenebrele, ordinea și dezordinea, Ohrmazd și Ahriman.

Pentru Jakob Böhme, teozof renascentist cu puternică influență și în Iluminism și asupra multor erezii, mișcări culturale și societăți oculte (quakerși, filadelfi, pietiști, rozicrucianism, masoni, o parte din romanticii germani, inclusiv Schelling etc.) universul este unul dualist. În lipsa Fiului, imaginea lumii este sinistră, e imaginea diavolului. Dumnezeu are două manifestări: un Dumnezeu al angoasei, care nu este decît drept și se identifică divinității din Vechiul Testament, și „adevăratul” Dumnezeu, al iubirii și nu al dreptății, care este o entitate saturniană. Adam a fost creat cu două trupuri: unul este un trup de lumină, imagine desăvîrșită a formei omenești figurate din veșnicie de către o înțelepciune superioară Demiurgului drept și care a fost și cea a lui Lucifer; celălalt este un corp întunecat, după chipul spiritului acestei lumi.

Ernst Topitsch crede că teologia evanghelică germană, mai mult decît oricare alt curent de gîndire din zorii erei moderne, păstrează încă o bună parte din motivele neoplatoniciene și gnostice transportate prin kabbală către ereziile creștine.

Culianu separă gnosticismul în trei categorii de texte, corespunzătoare celor trei „etape” nu neapărat cronologice: etapa „primitivă", unde discordia dintre creatorii lumii nu implică nici răutatea lor esențială, nici caracterul rău al cosmosului; etapa „acută", marcată de anti-cosmismul și de demonizarea creatorului lumii; și etapa „moderată", nu obligatoriu posterioară celei de-a doua, în care sînt vădite eforturile de a apropia contrariile, de a-l scuza pe Demiurg și chiar, în unele cazuri, de a „salva" lumea. Prelungirea și apoteoza celei de-a doua etape ar fi, probabil, nihilismul și anarhismul. În ultima situație, distanța dintre platonism și gnosticism devine minimă, astfel încît gnosticismul ar putea fi foarte bine descris ca o mișcare științifică extrem de critică la adresa paradigmei dominante, care era creștinismul. Această a treia etapă ar corespunde mai degrabă Renașterii, dar și situației actuale, în care științismul nu atacă brutal credința, ci încearcă să o cheme de partea „bună” a discursului puterii îmbrăcat în haina științei, aservite însă intereselor finnaciare și politice. Vedem această încercare de împăcare în acțiunile ecumeniste ale Vaticanului, în conferințele interreligioase și rugăciunile împreună cu alte religii, în repetatele concesii făcute de papă duhului lumii, de la tratamente medicale până la abordarea față de homosexualitate. Dacă, istoric, gnosticismul se definește prin apartenența la contracultură, în salturi începute în Renaștere și continuate cu revoluțiile iluministe și cu generalizarea materialismului, dualismul anti-creștin pe care se bazează a avansat și a devenit azi dominant în domeniul public, fie că este vorba de învățământ, religiozitate de tip mindfullness sau laicitate dusă la extrem. Gnosticismul dualist este anti-creștin prin producerea unei inversări de sens: cosmosul este considerat rău și omul îi este superior Creatorului său. Individualismul este central atât doctrinei liberale promovate de burghezia ce a preluat puterea în modernitate, cât și acestei credințe gnostice care pune omul în centrul universului, om superior în demnitate, prin rațiune, Creatorului său, pe care e chemat să-l alunge.

În gnozele dualiste occidentale, un alt personaj central este Zeița Fecioară. Bousset, crede că aceasta, sub numele Sophia, ar fi pandantul gnostic al Marii Zeițe din Orientul Apropiat, una și aceeași sub multiplele-i manifestări: Ishtar, Atargatis, Cybele, Anaitis (Anahita) sau Astarteea. Însă în gnosticism apare și o Sophie căzută, pusă de Bousset în legătură cu o doctrină astrologică babiloniană iranizată. După cel de-al doilea război mondial, predominantă devine teoria originilor iudaice ale Sophiei. Gilles Quispel consideră că Sophia gnostică, prezentă deja la Simon Magul sub numele de Ennoia, nu este alta decît entitatea HKMH (înțelepciune), căreia i se atribuia, în Samaria, o putere cosmogonică. Există și interpretări feministe ale mitului Sophiei, ce ar veni în opoziție cu divinitatea, prin excelență masculină, a religiilor biblice (Elaine H. Pagels). Marxistul G. Koch aplicase deja în 1962 aceeași interpretarea unei alte mari mișcări dualiste, catharismul. Sophia apare deseori ca trickster feminin care, vrînd să se apropie de Tatăl cu intenția de a-l cunoaște, a dat naștere demiurgului rău al lumii de jos. Sophia are complexul Electrei, fiind expresia inconștientului feminin. Sophia vine mereu în ajutorul speciei umane, împotriva Seniorilor cosmosului, pe care nu scapă nici o ocazie de a-i trage pe sfoară. Nu poate opri singură tirania lui Ialdabaoth (sau Elohim, Tatăl-demiurg, Dumnezeul Vechiului Testament), cere ajutor de la Mama celor Vii și aceasta îl trimite pe Cristos, fratele „din dreapta” al Sophiei, care asigură mîntuirea umanității ca Isus Cristos.

În altă variantă, Elohim, luîndu-și îngerii, s-a înălțat în tăriile cerului și a părăsit-o jos pe Eden-Israel, înzestrată cu două minți și două trupuri, „fată pînă la mijloc și mai jos șarpe", „care este pămîntul”. El a intrat singur pe o poartă în domeniul Binelui și a fost așezat la dreapta acestuia. Văzînd cât de imperfectă este lumea creată de el, Elohim i-a spus Binelui că ar vrea s-o distrugă, dar Binele s-a opus și astfel lumea a fost lăsată numai pe seama lui Eden. Pentru Eden, retragerea lui Elohim înseamnă abandon și ruptură. Mai întîi, ea încearcă să-l readucă la sine, după care își răzbună umilința asupra umanității, provocînd, cu ajutorul îngerului Babel-Afrodita, adultere și despărțiri între oameni, în scopul de a chinui pneuma lui Elohim rămasă printre pămînteni și de a-l îndurera prin experiența traumatică pe care ea însăși o suferise. Sophia este numită Târfă, „prostituată și sfîntă” în același timp. Nu trebuie să ne mire, dacă privim felul în care se prezintă imaginea divelor din industria spectacolului de azi, Madonna fiind reprezentativă pentru promovarea imaginii de „prostituată și sfîntă”. Încălcarea, chiar radicală, a normelor morale în domeniul sexualității este o parte componentă a gnosticismelor, regăsită în ritualurile de inițiere. În mod interesant, Sophia este privită ca fiind factorul activ care ajută specia umană să suporte decăderea provocată de ea însăși.

Gnosticii preiau masiv mituri străvechi, pe care le adaptează propriilor lor mitologii dualiste. Potrivit lui Culianu, regăsim în Mali mitul străvechi al lui Koroni, femeia-trickster, personaj întîlnit și în alte mitologii ale lumii, care, după ce inaugurează starea prezentă de decădere a umanității, vine în ajutorul oamenilor, învățîndu-i tehnicile primare și esențiale necesare supraviețuirii în noile condiții. Păcatul lui Muso Koroni se definește în termeni erotici, dar și în termeni „feminiști": ea nu mai suportă ordinea patriarhală a soțului și creatorului ei, care o condamnă să asiste neputincioasă la purtările lui libere față de alte femei. Ea răspunde cu aceeași monedă, și astfel lumea și umanitatea sînt antrenate într-un proces ireversibil de decădere, marcate de prezența răului și a morții. Însă tot Sophia, asemănător lui Prometeu, transmite omului scânteia de spirit care-l face asemănător pleromei cerești și ajută intens umanitatea prin intermediul inițiaților, al gnosticilor, să scape din capcanele fiului ei, demiurgul. O „Bună Vestire” păgână, satanică. Sunt considerați adepți ai gnozei acei inițiați care nu-l invocă pe Tatăl-demiurg al universului (echivalat cu Dumnezeul Vechiului Testament), ci pe Tatăl Primordial, Propator, care este anarchos, fără început și fără cauză. Cad cei ce, precum Icar, privesc în jos sau au îndoieli, amîndouă aceste slăbiciuni producând uitare și ignoranță, ce compromit „iluminarea”.

Gnosticismul vrea să transfere asupra Dumnezeului creștin viclenia tricksterului, care este Lucifer, dar mai ales să-i evidențieze ignoranța care caracterizează Demiurgul în majoritatea miturilor gnostice. În dualismele gnostice occidentale, Demiurgul lumii este expulzat în cadrul unui episod de decădere morală. Dubla caracteristică a Demiurgului este de a fi ignorant și lăudăros, aroganța fiind consecința logică a sentimentului unicității sale, derivat din necunoașterea Mamei și, astfel, a pleromei celeste. Demiurgul nu este, însă, îndeobște rău, ci orb, ignorant. El este cel care i-a vorbit lui Moise în rugul aprins. Este Ialdabaoth, Sabaot, Elohim. Lumea al cărei arogant creator este păstrează mereu o slabă urmă a ordinii celeste, dar formele arhetipale sunt lipsite de Rațiune și de Lumină. Cosmosul nu este infinit și va fi distrus, la sfîrșitul timpurilor.

Omul este Golemul. Golemul care se tîrăște fără a se putea ține pe picioare apare inclusiv în texte rabinice. Primind din spiritul (pneuma) Mamei sale, el devine superior Puterilor care l-au modelat și lui Ialdabaoth însuși. Cunoscînd secretul, arhonții vor să se debaraseze de el și-i găsesc un loc jos, în regiunea materiei (hyle), pentru a-l exila în extremitatea opusă patriei hipercosmice de unde spiritul său își trage originea. Milostivindu-se de pneuma lui Adam, Tatăl nenăscut îi trimite acum în ajutor propriul său Suflu, Inteligența-Lumină numită Zoe-Viață.

Potrivit gnosticismului, Ialdabaoth îl duce pe Adam în Paradis, pretinzînd că aici va fi o desfătare pentru el, dar hrana primită acolo este amară și desfătarea înșelăciune. Misteriosul așa-zis Arbore al Vieții din Paradis e amar și ramurile - moarte. Dimpotrivă, Arborele Cunoașterii Binelui și Răului este Inteligența și din această cauză Demiurgul îi interzice lui Adam să guste din el. Inteligența-Lumină, uneori în formă de vultur, nu de șarpe, îl învață pe Adam să mănînce din Arborele Cunoașterii.

Și mai radical, catharii credeau că Diavolul a făcut trupul omului, închizînd în el, prin forță, un înger de lumină. Apoi a făcut-o pe Eva, a sedus-o și ea l-a zămislit pe Cain. Abel a apărut din împreunarea lui Adam și a Evei. Toate câte se află pe lume, animate și inanimate, au fost create de Diavol. Fiicele Evei zămislesc de la demoni rasa Uriașilor, care află secretul că lumea a fost creată de un principiu rău. Mânios, Diavolul îi distruge prin potop. Enoh este omul Diavolului, la fel și Patriarhii. Moise face voia Diavolului și primește Legea de la acesta. David era doar un asasin, iar Ilie a fost răpit la cer de însuși Diavolul. Sfântul Duh s-a exprimat uneori prin glasul Profeților, însă Ioan Botezătorul este tot omul Diavolului. Iisus n-a avut trup material și nu este egalul lui Dumnezeu, iar crucea este semnul Fiarei din Apocalipsă.

Culianu arată că existența unui diteism evreiesc este afirmată de H. Graetz încă în 1846. Pare să existe o explicație teologico-politică a trecerii de la diteism la dualismul gnostic, bazată mai ales pe negativitatea titlului de Prinț al acestei Lumi în Evanghelia lui Ioan și pe atribuirea acestui titlu lui Samael, îngerul Romei, persecutor al poporului lui Israel. Teologia evreiască privitoare la HKMH-înțelepciune a influențat puternic figura Sophiei, care devine un personaj principal în gnosticism. Diteismul evreiesc și samarinean nu e străin de nașterea Demiurgului gnostic. Perspectiva dualistă inversează interpretările tradiționale ale Vechiului Testament, are loc o răsturnare totală a valorilor, astfel încît tot ceea ce Biblia făcea să treacă drept „bun” va fi interpretat ca „rău" de către gnostici – și viceversa. Iuda devine și el un personaj central, singurul dintre apostoli care a cunoscut adevărul și a îndeplinit „misterul trădării”. La fel, sodomiții devin drepți din „rasa neclintită" a lui Seth, distruși de Demiurgul gelos. Culianu remarcă „anti-iudaismul” gnosticismului născut cel mai probabil în poporul evreu. Iisus devine deseori un inițiat, care nu ar fi fost el crucificat, ci Simon Cirenaicul în locul său.

Culianu credea că lumea contemporană sfârșește într-un invers al dualismul gnostic, nihilismul și anarhismul fiind văzute de el drept diametral opuse dualismului gnostic, dar care generează, cu toate acestea, mituri cu o structură foarte asemănătoare celei a miturilor gnostice. Dualismul gnostic occidental actual este, deci, un dualism inversat, construit în opoziție cu dualismele gnostice vechi. Totul ne arată că trăim azi un crescendo ce se apropie de paroxism al unui dualism ce îl reflectă îndeaproape pe cel gnostic, mai mult chiar decât anticipa Culianu. Un dualism ce doar aparent este opus celui gnostic, în realitate reproducându-l în detaliu, doar rolurile protagoniștilor fiind inversate. Avem o nouă mitologie ce este împinsă ca viziune globalizantă și care va fi foarte probabila bază a religiei minunatei lumi noi. Nihilismul și anarhismul revoluționar iluminist și modern au fost berbecii cu care s-a dat ultima lovitură în societatea Occidentală asupra lui Dumnezeu, redus în narativul gnostic la Demiurg.
Forma de nihilism ce devine evidentă mai ales începând cu romantismul este o adaptare a nihilismului gnostic și poate fi urmărită înapoi până la scolasticism și, mai ales, la ereziile creștine, căpătând un avânt cultural și apoi social începând cu Renașterea și Iluminismul.

Caracterul negativ și distrugător al „gnosticismului" în timpurile moderne este, potrivit lui Voegelin, din ce în ce mai vizibil și mai tulburător. El consideră că opera lui Calvin „poate fi considerată primul Coran gnostic pus la punct în mod deliberat" (prin Coran, Voegelin înțelege un tratat care face inutil recursul la vreo cunoaștere anterioară). Reforma, alături de Renaștere și Iluminism, marchează ruptura în interiorul tradiției intelectuale occidentale, ruptură desăvârșită de marxism-leninism. Gnosticismul se manifesta pe vremea lui Culianu, în mod mai degrabă disimulat, prin marxism și, respectiv, „occidentalizarea", care implică nimicirea „adevărului sufletesc" și disprețuirea problemei existenței. Azi, neomarxismul a desfășurat întregul arsenal de relativizare a moralei, inversând binele și răul, iar consumerismul a generalizat plăcerea ca singur criteriu de judecată, imaginea gnostică a „prostituatei-sfinte” devenind modelul de referință. Liniile mari ale dualismului occidental actual sunt acestea: Dumnezeul creștin este un înșelător care a amăgit lumea să creadă în El pentru că este arogant și, în ignoranța Sa, El nu a înțeles că nu este Stăpânul suprem. Lucifer, în schimb, deși a avut aparența unui înșelător, a unui trickster, în realitate el a avut acces la înțelepciunea deplină și a dat omului acces la adevărata cunoaștere prin ispita Șarpelui. Rațiunea adevărată este cea în răspăr cu Dumnezeu, lumea este rea, dar poate fi reinventată o dată cu slăvirea lui Satan și punerea acestuia în centrul lumii. Aceasta este doctrina ce tinde să devină narativul principal, după ce timp de secole a fost promovată din umbră de către savanții și societățile care s-au autoproclamat elita Occidentului și care au construit un sistem gnostic care să-l revalorizeze pe Lucifer. Desigur, nu se va spune de cine este vorba cu adevărat, ci totul va îmbrăca haina unui dualism frumos prezentat, în care domnește rațiunea, imoralitatea este prezentată drept bine și plăcerea devine drept singur criteriu de adevăr după ce toată munca de discreditare a creștinismului a fost deja împlinită în Occident, de la Renaștere și până la transumanismul de azi.

Principala trăsătură a modernității este uciderea lui Dumnezeu, printr-un mecanism dualist bine disimulat, omul fiind pus deasupra lui Dumnezeu prin explicarea ființei divine ca operă a omului. Filosofii germani de frunte – Hegel, Marx, Nietzsche, chiar și Heidegger – , intenționat sau nu, de multe ori pur și simplu urmând spiritul timpului și marcați fiind de gândirea evanghelică germană, au pus umărul la acest deicid. Pietiștii și evangheliștii au susținut cu mult înaintea lor ideea unui milenarism caracterizat prin egalitatea oamenilor și abolirea proprietății private. „Gnosticismul” hegelian, de exemplu, spune Culianu, se exprimă în primul rând în teoria lui despre alienare: absolutul trebuie să se înstrăineze de el însuși pentru a se cunoaște, a se recunoaște și a se reuni cu sine. Filosofia hegeliană a istoriei este o teodicee gnostică și pregătește terenul pentru teoriile marxiste. Știința este instrumentul și marca elitei auto-etichetate salvatoare a umanității din „înșelarea” credinței, iar savanții urmați de eroi (revoluționari, proletari, minoritari etc.) preiau rolul de elecți gnostici, posesori ai secretului, așadar ai unei adevărate conștiințe a timpului (de castă, de clasă etc.), în contrast cu conștiința „falsă", „alienată" și „ideologizată" a restului umanității.

Clasa intelectuală este ținută la distanță față de politică, e alienată, exclusă de societatea capitalistă de la exercitarea puterii rezervată posesorilor de capital, cu excepția momentelor de asalt asupra istoriei, când intelectualii „luminați”, „gnostici" provoacă marile momente de ruptură din istoria modernă: puritanismul englez, Thomas Müntzer, iluminiștii, iacobinii și marxiștii. Marx este, poate, cel mai bun exemplu, evoluând dintr-un hegelian romantic în ideologul revoluției sociale sub influența „Conspirației egalității”din 1842 a lui Filippo Buonarroti, adept al lui Babeuf, care vedea în dictatura revoluționară a filosofilor radicali singurul mijloc de a desființa proprietatea privată și de a crea un „om nou, eliberat de mizeriile seculare”. Există o continuitate directă între revoluția franceză și cea rusă mai ales asupra acestui aspect. Deși puțin înțeles acest fenomen, doctrina leninistă este și mai radical elitistă decît cea marxistă: intelectualii revoluționari au dreptul să guverneze masele ignorante în virtutea superiorității lor culturale. Pregătirea intelectuală nu este suficientă, ea trebuie dublată de credința și inițierea în noul mod de a gândi și înțelege lumea. Vedem cum, în culmea avântului revoluționar distructiv, iluminismul raționalist se îmbină cu gnoza ce ține de esența ideii instaurării unei lumi noi create prin intermediul inițiaților. Revoluțiile iluministe continuate de cele comuniste, de la cea franceză la cea rusă, sunt „revoluții permanente”, așa că revoluționarul este unul de profesie, asemenea unui „activist gnostic" – toate aceste revoluții fiind precedate de o importantă efervescență a activităților și preocupărilor ezoterice și spiritiste. Deși declară că lucrează în sprijinul poporului, al proletariatului, al oprimaților, de fapt doar revoluționarul, activistul, știe ce este bine pentru cei pe care îi reprezintă și cum trebuie condusă revoluția pentru a da rezultate. „Eliberarea” și „luminarea” maselor are loc în termenii dictați de activiștii de profesie, care este de facto o elită gnostică. Nu este vorba de o superioritate intelectuală, cum era cazul în vechime cu pătura educată, ci de o superioritate bazată de inițiere. Reprezentanții elitei intelectuale sau culturale ce nu aderă la noul maniheism, la profetismul gnostic, sunt anatemizați ca „dușmani" ai noii lumi și ai viitorului luminos al umanității. Max Scheler: această obsesie de a salva lumea fără voia ei este semnul profundei cratomanii a intelectualului gnostic. Pellicani vede „revoluția permanentă” ca pe o secularizare a conceptelor gnostice. Partidul revoluționar este o biserică gnostică, morala gnostică este o formă de asceză intramundană, strategia și tactica revoluției sunt o cruciadă politică generală împotriva dușmanilor gnosticismului. Tirania ideocratică impusă de revoluționarii profesioniști devine o „teocrație a birocraților și a managerilor”. Această abordare este dusă la paroxism astăzi, prin dictatura tehnocrată impusă de experți climatici și sanitari, deși nu mai îmbracă haina sângeroasă a revoluționarismului radical ce împinge până în fața ghilotinei.

Deriva spre dualism este prezentă încă din scolasticism, unde vedem deja încăpățânarea orgolioasă a intelectualului occidental de a avea dreptate. Scolasticismul a arătat o încercare rigidă și subsumată minții umane de căutare a lui Hristos. Duns Scot alunecă chiar spre dualism gnostic cu propunerea sa de a înlocui în Crez „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat” prin „Care pentru Sine Însuși S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat”. Căutarea prin rațiune și rugăciune, care să meargă spre cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, nu mediată de logică, a fost înlocuită de teoretizarea căutării. Aceasta a permis, cu timpul și urmând dezvoltările raționaliste pe această linie, să se accepte moartea lui Dumnezeu, Ce nu mai poate fi auzit, căci nu vorbește minții, rațiunii rupte de inimă. Acceptându-se moartea lui Dumnezeu, se recreează pentru lumea occidentală și pentru creștinismul apusean momentul anului 70 pentru iudaism. Spre deosebire de căderea Ierusalimului în anul 70, „moartea lui Dumnezeu” în Occident nu este legată de un eveniment istoric, ci este o sinucidere, glonțul fiind tras de către elita intelectuală și capitalistă. Ca urmare a profundei neînțelegeri a vinei proprii și a istoriei deopotrivă, reacția în fața unui asemenea eșec pus pe seama Creatorului nu poate duce decât la retrogradarea lui Dumnezeu la statutul de Demiurg ce nu reflectă corect ordinea cosmică, fie din răutate, fie din ignoranță. Istoria umană se declară independentă și devine indiferentă față de voința divină. Aici intervin activiștii „noii lumi”, care se prezintă drept cunoscători ai ordinii cosmice. Ei sunt experții care pot corecta acțiunea și influența Demiurgului și ne arată care sunt obiectivele corecte pe care trebuie să le urmărim: salvarea planetei prin reducerea amprentei de carbon; supravegherea ubicuă; injectarea tuturor ca prerogativă a inițiaților peste voința populară; digitalizarea vieții; eliminarea oricăror valori morale și înlocuirea lor prin toleranță – haosul specific Tricksterului; statul ca singură autoritate legitimă; generalizarea „inteligenței” artificiale ca nou Golem ce urmează primului Golem – omul. Nu mai există bine și rău, ci o acțiune comună egală, de tip dualist, ce duce la nașterea unei lumi noi sub patronajul Tricksterului inițial rușinat de Demiurg, dar care este azi revalorizat și care este așteptat ca un mesia care să conducă asistat de preoții-experți un nou totalitarism global mai progresist decât comunismul.

Dumnezeu, atacat constant prin proiectarea neputințelor raționale ale filosofilor, a fost cu timpul diminuat ca imagine și înțelegere, s-a creat din el un „strawman”, nu mai este văzut drept Creatorul atotputernic și atotiubitor, ci ca un concept rațional creat chiar de cei care apoi critică acest produs al propriei imaginații ca fiind nedesăvârșit. În același timp, rațiunea, pentru a se autojustifica, este postulată ca superioară lui Dumnezeu și își inventează diverse proveniențe care să-i justifice preeminența, dualismul gnostic propunând diverse narative în care rațiunea provine de la o forță superioară lui Dumnezeu redus la statutul de Demiurg. În paralel, perspectiva creștină este alterată și transformată într-o gnoză dualistă, iar Lucifer este mai întâi revalorizat ca Trickster, deci un rău ce participă, totuși, la crearea lumii. Pe măsură ce Dumnezeu este atacat din perspectivă raționalistă, figura Tricksterului devine din ce în ce mai proeminentă, fiind inspirația pentru figura eroului începând cu Renașterea și Iluminsmul – cavalerul singuratic, geniul, revoluționarul, activistul. Astfel, creștinismul occidental a suferit o transformare crucială în contact cu intelighenția și cu diversele erezii promovate de cercuri de putere, rezultatul fiind mai întâi migrația spre dualism și apoi inversarea în interiorul acelui dualism a rolurilor celor două foțe centrale, Dumnezeul creștin devenind Demiurg și Lucifer devenind principiul superior și salvator.

Dacă nihilismul metafizic gnostic este, în aparență, contrariul nihilismului modem, ele au totuși ceva în comun, mai degrabă deliberat decât întâmplător, căci acesta pare să fie scopul ambelor: dărâmă aceeași transcendență, pe Dumnezeul creștin, dar și veterotestamentar. În practică, rezultatul este că ambele susțin o intensă activitate anti-iudeo-creștină și o amplă producție culturală anti-biblică. Prin urmare, la începuturile erei moderne, și fără vreo legătură cu dualismele precedente, sistemul exegezei inverse a Vechiului Testament s-a reactivat și continuă să se reproducă fără alt motor decât o elită culturală în strânsă legătură cu anumite cercuri și societăți puternice financiar și cultivând un mediu gnostic.

Culianu vede că nihilismul modern pornește aparent de la o opțiune aflată la extrema opusă afirmării dualiste a sferei valorilor, pentru a ajunge la concluzii formal identice în ce privește cerința de a neantiza, de a anihila conceptul comun (iudeo-creștin) de valoare. Diferența stă în faptul că, în majoritatea manifestărilor dualismului, Dumnezeul iudeo-creștin nu-i decît un intermediar falacios între sistem și metasistem, iar pentru nihilismul modern el este expresia directă a meta-sistemului, care merită să fie dărâmat de vreme ce a încetat a mai fi garantul valorilor mundane.

Tendințele gnostice ale scolasticismului deschid calea derivei spre dualismul ce subîntinde revoluțiile culturale de la Renaștere încoace. Occam distinge la Dumnezeu între potentia absoluta și potentia ordinata. „Puterea ordonată" a lui Dumnezeu este aceea pe care Dumnezeu însuși și-a limitat-o prin legile lui; „puterea absolută" e, dimpotrivă, nelimitată și cuprinde tot ceea ce Dumnezeu poate să facă fie că vrea, fie că nu vrea să facă. Proiectul istoric al lui Dumnezeu devine insondabil, iar tainele mîntuirii - incognoscibile. Această concepție a puterilor divine, în viziunea lui Culianu, deschide calea teoriei pluralității lumilor, căci potentia absoluta se desfășoară într-o infinitate de lumi posibile, care însă nu sînt cu necesitate reale. Credința ține de domeniul puterii ordonate, filosofia de acela al insondabilei puteri absolute. Consecința caracterului insondabil al lui Dumnezeu este deprecierea rațiunii. Este, de la Marcion încoace, cea mai pesimistă negare a principiului antropic pe care a cunoscut-o istoria ideilor occidentale. Căci, de vreme ce existența lumii e indiferentă față de om și nu depinde de el, pînă la urmă este puțin important să știm dacă cunoașterea sensibilă corespunde sau nu realității: non potest evidenter ostendi, quin omnia, quae apparent, sint vera.

În continuarea acestei idei, Descartes pune chiar întrebarea dacă Dumnezeu poate să fie un geniu rău (genius malignus), un amăgitor, un trickster am spune potrivit gnozelor dualiste. Ajunge la concluzia că Dumnezeu nu este un „deceptor”, dar aceasta pentru că are nevoie de această ipoteză pentru a deschide posibilitatea existenței unui sistem al fizicii și al moralei. Astfel, Descartes a condiționat bunătatea lui Dumnezeu de logică și rațiune, inversând argumentația.
Kant propune, probabil neintenționat, dar în urmarea gândirii iluministe, o antropologie dualistă. Omul este rău prin natură, dar conține în străfundul sufletului său o scînteie divină de bunătate, care îi va permite să devină „un om nou" printr-o „revoluție morală". La Kant putem aproape vedea la microscop clona intermediară între creștinism și dualism.
Existențialismul reduce universul la perspectiva lumii experimentate nemijlocit, nihilismul ducând existențialismul până la consecința sa ultimă. Mai multe din titlurile volumelor lui Camus reprezintă metafore gnostice: „Străinul”, „Căderea”, „Exilul și împărăția”. Cioran, în delirurile sale eretice puse în scenă, reia obsesiv tema „neajunsului de a fi născut” pusă, ca și la romantici și la „poeții damnați”, sub semnul Demiurgului Rău. Cioran bravează și vrea să demonstreze că, și atunci când se revoltă, el este cel mai revoltat, ereticul ereticilor. Culianu arată că, în patru pagini din „Exerciții de admirație”, Cioran acoperă patru erezii majore: manihean când afirmă că Binele și Răul sînt două principii coeterne; occamist când spune că omul în cosmos nu are în fața lui Dumnezeu nici un merit special care să-l facă mai important decît furnicile; mesalian afirmînd că răul face parte din natura umană; origenist când explică istoria umană printr-o sfâșiere originară, obîrșie a multiplicității și a răului.
Culianu vede existențialismul ca pe una dintre formele cele mai tipice ale nihilismului modern, care este antimetafizic, în timp ce gnosticismul este campionul transcendenței în istoria ideilor din Occident. Potrivit lui, era necesar ca unul să fie inversul celuilalt. Dar nihilismul duce la limită doar critica lui Dumnezeu, exacerbând în același timp raționalismul rupt de Creator și senzualismul, deci caracteristicile înșelătorului care în creștinism corupe creația, iar în dualism contribuie de pe o poziție subversivă la crearea lumii.

Modernitatea nu se termină prin distrugere, ci, cu fiecare declarație a morții lui Dumnezeu, se postulează apariția unei lumi noi – iacobinism, bolșevism, progresism neomarxist, transumanism. H.G. Wells scria că această rasă va trebui distrusă pentru ca o nouă omenire să se nască. Ideea a devenit, practic, principalul narativ în lumea de azi, de la renunțarea la combustibilul fosil oricare ar fi costurile economice și trecerea la noua economie „verde” la digitalizarea abruptă a învățământului. Culianu remarca faptul că, chiar privind din perspectivă evoluționistă, specia poate fi „mutată" numai prin catastrofe ecologice și se consideră că ar exista 0,001% sau mai puține mutații favorabile pentru 99,999% sau mai multe mutații nefavorabile. Șansa merită oare încercată? Fantasma ekpyrozei, a părjolirii lumii pentru a fi reînnoită, trimite la o abordare alchimistă cu inspirație mitologică – deși, în mitologie, nu lumea este distrusă prin foc, ci eroul este supus încercărilor pentru a renaște; nu există ideea renașterii unor întregi populații prin foc, mitul comun fiind cel al potopului, al apei curățitoare.

Pentru Heidegger, sensul ființei se manifestă ca ființă-pentru-moarte (Sein zum Tode). Taubes spune că „în eschaton, istoria își depășește propriile-i limite și își devine sieși vizibilă”. Autenticitatea din această perspectivă dinspre sfârșitul istoriei va aparține, așadar, acelor forțe istorice care tind, dacă nu să accelereze, cel puțin să realizeze sfirșitul istoriei printr-un proces de „revoluție permanentă”. Taubes regăsește mișcarea pozitivă a istoriei în tradiția gnostico-apocaliptică proprie poporului lui Israel. Acesta are în lume o situație singulară: subzistă în mod paradoxal ca „popor fără spațiu”, pentru că este „poporul timpului”, timp a ceva ce nu este – dar a ceva ce va fi –, timpul unui cer nou și al unui pămînt nou. De aceea Israel se înfățișează ca „loc al revoluției”: „Locul istoric al apocalipticii revoluționare este Israel”. Vedem cum analiza lui Taubes și a lui Culianu nu numai că explică o evoluție conceptuală europeană ce se întoarce spre Israel ca și cum ar închide cercul istoric în care este cuprinsă Europa creștină, dar se și suprapune surprinzător de bine peste actuala situație geopolitică ce repune Israelul și Palestina în centrul conflictelor globale. Nu putem să nu atașăm aici și viziunea creștină, ce opune apocalipsei chiliaste revoluționare născătoare a lumii noi o apocalipsă în care Dumnezeu vine tocmai pentru a mântui umanitatea de deriva sectară și totalitaristă în care a intrat și care, de nu va fi oprită, va face imposibilă mântuirea oricărui om, moment ce va reprezenta și sfârșitul nu doar al unei istorii, ci al întregului univers în care trăim. Este destul de evident că, ceea ce pentru apocalipsa gnostică reprezintă începutul noii lumi, pentru creștini este împărăția lui antihrist. O dată cu Hegel, filosofia intră în această competiție apocaliptică de partea gnostică, promovând funcția revoluționară a filosofiei. Marx a teoretizat aceasta în detaliu. Pentru Kierkegaard, acest angajament este semnul palpabil al îndepărtării de Dumnezeu. El ne arată că, din perspectivă creștină, (r)evoluția nu trebuie să fie socială, ci religioasă, socialismul fiind culmea demonismului, antihristul în persoană.

Chiar și teoretizările apocalipsei gnostice urmate de lumea nouă redau inversat elemente din Apocalipsa Sfântului Ioan. Voegelin identifică: ideea istoriei lumii ca succesiune progresivă a trei faze, pe care o regăsim de la Hegel, la Marx și în simbolul nazist al celui de-al treilea Reich; prezența unui mare leader religios, de regăsit la Marx și Hitler; ideea Profetului erei noi, confundat uneori cu leaderul; și ideea erei finale ca o comunitate de persoane autonome, în contact direct cu divinitatea, fără medierea tainelor și harului. Este era în care Biserica își va înceta existența, remarcă în mod deconcertant Eric Voegelin în anii ‘50, în perfectă continuitate cu profețiile ortodoxe despre anii domniei lui antihrist.
Voegelin dă numele de „gnoză” marelui curent apocaliptico-milenarist care însoțește încă de la începuturi iudaismul și, apoi, creștinismul prin ereziile milenariste. Pentru Voegelin și pentru Taubes, gnoza este acel extraordinar ferment al istoriei care modelează figura actuală a Occidentului.
Voegelin consideră creștinismul drept o mișcare mesianică evreiască ce și-a adaptat eshatologia istorică în eshatologie supranaturală ca urmare a întârzierii parusiei. Desigur, este evidentă lipsa de coerență între această viziune și realitatea sosirii lui Hristos pe pământ. Opinia lui este, însă, interesantă când proiectăm în mod această viziune asupra sionismului. Așteptarea mesianică evreiască, prelungită pe o perioadă atât de lungă, a creat o „tensiune internă” ce a dus la preschimbarea credinței prin proiectarea ei disproporționate asupra unui mesianism milenarist ce l-a înlocuit pe Dumnezeu cu Israel, pentru a compensa pentru durerea așteptării prelungite și înșelate, perspectiva apocaliptică fiind fermentul ce aliniază această viziune cu cea gnostică cu rădăcini istorice eretice iudaice, preluată de Occidentul gnostic dualist.

Dacă privim simbolurile marcante ale Occidentului modern, lucrurile devin și mai limpezi. Simbolurile gnostice le-au înlocuit atât pe cele creștine, cât și pe cele iudaice. „Ochiul atoatevăzător” prezent pe sigiliul SUA este simbol mason și reprezintă ochiul lui Horus vindecat după ce a fost distrus de Set, fratele trickster al lui Osiris. Refacerea lui Horus reprezintă și victoria finală a lui Osiris recompus din bucățile în care a fost tăiat de Set. Renașterea a popularizat reprezentarea Sfântului Duh ca un ochi în triunghi, dar biserica catolică a renunțat la acest simbol după ce a fost preluat de către templieri și masoni. Mai mult, adagiul „Novus ordo seclorum” ce încadrează ochiul pe sigiliu este o trimitere evidentă la milenarism și la o nouă ordine. Adagiul nu este creștin, ci este inspirat din „Bucolicele” lui Ovidiu:
„Acum a venit ultima epocă a profeției cumeane:
marele ciclu al perioadelor se naște din nou.
Acum se întoarce Fecioara, revine domnia lui Saturn:
acum din cerul înalt coboară o nouă generație.
Fă totuși la nașterea acelui băiat, în care cursa armelor va începe să înceteze,
ca aurul să răsară peste toată lumea,
sfântă Lucina, fii milostivă; acum domnește propriul tău Apollo.”

Saturn era considerată planeta cea mai îndepărtată de soare și se suprapune mitologic imaginii lui Lucifer. Mai mult, hexagrama aflată astăzi pe steagul Israelului nu a fost asociată decât recent cu iudaismul și este o consecință a impunerii ei o dată cu reușita sionismului de a duce la crearea statului Israel, simbolul fiind promovat de mișcarea sionistă. Chiar și așa, a existat o serioasă opoziție din partea multor evrei față de preluarea acestui simbol drept reprezentativ. Hexagrama este, însă, menționată în „Faptele Apostolilor” (7; 42) atunci când Sfântul Ștefan condamnă lipsa de credință a evreilor de pe vremea lui Moise. „Casă a lui Israel, timp de patruzeci de ani, în pustie, adusu-Mi-ați voi Mie junghieri și jertfe? Dar ați purtat cortul lui Moloh și steaua dumnezeului [vostru] Raifan, chipurile pe care le-ați făcut să vă închinați la ele!... Vă voi strămuta dincolo de Babilon!”. Steaua lui Raifan sau a lui Chiun în alte locuri în Biblie era și pe legendarul inel al lui Solomon și îl reprezintă pe zeul Saturn (Kayvan în asiriană), căruia Solomon i se închinase atunci când luase de soție fata unui faraon. Mai mult, planeta Saturn are în partea sa nordică o formațiune noroasă permanentă în forma de hexagramă. Hexagrama marchează, deci, închinarea lui Solomon la idoli sau chiar la demoni, simbolul fiind prezent în magie și kabbala, unde este folosit pentru a invoca demoni. În Talmud se povestește despre cum Solomon l-a prins pe demonul Așmedai cu ajutorul acestui inel magic. Sigiliul lui Solomon are o hexagramă cu un cap de vită în mijloc, vițelul de aur fiind tot o reprezentare asociată lui Saturn, sfântul Ștefan menționându-l chiar înainte de a vorbi despre Raifan: „Și'n zilele acelea au făcut un vițel și i-au adus idolului jertfă și se veseleau de lucrurile mâinilor lor”.
Până astăzi, „talismanul lui Saturn” folosit în magie cuprinde pe o parte o pentagramă și pe cealaltă o hexagramă cu cap de vită în mijloc. În ritualurile magice, invocarea demonilor se face în hexagramă, cel care îi invocă așezându-se într-o pentagramă desenată pe jos față în față cu hexagrama. De aici vine și „casting a hex” în engleză, similar cu „ochiul rău” care uneori era și el desenat în hexagramă. Că inelul lui Solomon este în primul rând un simbol magic, nu iudaic, ne-o arată prezența pentagramei pe steagul Marocului și a hexagramei pe moschei și pe steaguri ale unor lideri otomani. Hexagramele sunt folosite până azi în ceremonii oculte ce includ și jertfe de sânge sau activități sexuale.

Intrând în Europa pe filieră arabă sau evreiască, hexagrama se regăsește în societățile ce includ în activitatea lor ocultismul, cum este mai ales masoneria. Echerul și compasul formează o hexagramă, de obicei cu un „G” în mijloc, trimitere la Marele Arhitect ce nu este Demiurgul identificat cu Dumnezeul iudeo-creștin, considerat rău și ingorant.
În 1897, hexagrama a devenit steagul mișcării sioniste ce țintea formarea statului Israel, primul pas major reușit fiind Declarația de la Balfour din 1917, emisă de secretarul britanic pentru afacerile externe către baronul Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunității evreiești britanice, declarație care urma să fie transmisă „Federației Sioniste a Marii Britanii și Irlandei”, prin care se „privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu”. Hexagrama reprezintă pentru unii iudei și un simbol mesianic, de Sabat aprinzându-se o candelă în formă de hexagramă. Mai multe grupuri mesianice, printre care și cel din secolul XVII al falsului mesia Sabatai Țevi, au adoptat hexagrama ca emblemă.
Caracterul predominant ocult al simbolului s-a păstrat până în zilele noastre, fiind folosit de principalul popularizator al satanismului, Aleister Crowley, precum și de teozofi, Elena Blavațchi, mason de gradul 32 și cea care a scos revista „Lucifer”, punând hexagrama pe emblema Societății teozofice.

Ar fi imens de multe detalii de adăugat, dar imaginea este deja destul de cuprinzătoare. Avem un dualism gnostic occidental ce-și are originea în kabbala și în a doua cădere a Templului în anul 70, urmată de răspândirea unui milenarism mesianic cu origini iudaice, dar secularizat și cu puternice influențe oculte. Efortul organizat al elitelor europene organizate pe societăți de a produce în Occident un moment similar căderii Templului s-a definitivat prin declararea „morții lui Dumnezeu”, după care țelul devine unul comun – milenarismul mesianic dualist sub conducerea rațiunii umane „luminate” care a operat inversarea Demiurg-Trickster și este gata să predea puterea stăpânului acestei lumi.