ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Astăzi, în valul unanim al reacțiilor convenționale, veți auzi fraze reci, lustruite de protocol, despre „plecarea spre stele” a marelui scriitor peruan Mario Vargas Llosa.
 
Se vor înșira epitete cuminți, la limita clișeului, despre talentul său, premiul Nobel, universalitatea operei. Dar prea puțini – dacă nu chiar nimeni – vor avea curajul să vorbească despre adevărata moștenire pe care acest OM, cu litere mari, a lăsat-o României: un diagnostic crud, lucid, neîndurător, rostit cu onestitatea celui care nu avea nimic de câștigat din menajamente diplomatice.

În toamna anului 1995, Vargas Llosa a petrecut patru zile în România. A fost primit cu onoruri, publicat cu fast de editura Humanitas, întâmpinat cu zâmbete oficiale la Cotroceni de către Ion Iliescu, președintele de atunci. Dar sub aparențele protocolare, marele scriitor a văzut – și a înțeles.

Într-un editorial publicat în prestigiosul El País, pe 22 octombrie 1995, intitulat „Casa lui Ceaușescu”, Vargas Llosa oferă o radiografie a unei societăți aflate în deriva propriilor iluzii. Uimit și contrariat, el nota paradoxul unei națiuni care, deși își repudiază dictatorul, alege cu un zel aproape masochist continuitatea printr-un om „legat organic de fostul regim”. Este vorba despre Ion Iliescu – figură emblematică a tranziției românești, pe care Vargas Llosa o surprinde cu o finețe devastatoare. Sub stiloul său, ipocrizia capătă contur, iar demagogia este dezvăluită fără menajamente.

El observă, de asemenea, religiozitatea excesivă a poporului român – nu cu dispreț, ci cu mirarea sinceră a unui om pentru care credința, atunci când ajunge instrument politic sau substitut pentru luciditate, devine periculoasă. Și tot el, privindu-le pe cele două simboluri fosilizate ale ceaușismului – Casa Poporului și vila de la Olănești –, lansează o propoziție explozivă:

„Puneți dinamită, distrugeți și plantați copaci pe locul care a fost pângărit.”

A fost o metaforă? A fost o invitație la radicalism simbolic? Nu. A fost o expresie a unui adevăr profund: pentru a renaște, o societate trebuie să-și rupă lanțurile trecutului nu doar instituțional, ci și mental, afectiv, simbolic. Iar România, în 1995 – și poate încă și azi –, ezită să o facă.

Vargas Llosa nu a scris despre România ca un vizitator. A scris ca un chirurg literar, care taie cu bisturiul adevărului până dă de os. El nu ne-a lăsat doar romane. Ne-a lăsat și o oglindă. Una pe care refuzăm să o privim, pentru că ne arată nu ce am vrea să fim, ci ceea ce suntem.

Acesta este adevărul. Nu-l veți găsi în declarațiile oficiale, în postările de pe rețelele sociale sau în necrologurile standardizate. Dar îl veți găsi în rândurile unui om liber care, trecând prin România, a văzut cu limpezime ceea ce noi ne străduim și astăzi să ignorăm.

Și poate că aceasta este, în fond, marea lecție pe care ne-o lasă trecerea lui Mario Vargas Llosa prin viața noastră: adevărul nu este confortabil, dar eliberarea începe cu rostirea lui. Chiar și când doare. Mai ales atunci.