Mărțișorul nu este un obiect ci o stare de spirit.

N-am mai întâlnit-o nicăieri în toată literatura universală. E exclamația noastră că avem cea mai frumoasă, cea mai înflorită, cea mai aducătoare de bine mamă, Primăvara.

Mărțișorul e legitimația noastră că suntem fiii Primăverii.

Așa minuscul cum e, din numai două culori, Mărțișorul e nesfârșit în înțelesurile lui, pentru că el ne exprimă pe noi în tot ce avem mai frumos: iubire, luminozitate, dorința de a fi împreună.

Ne vine de demult, de dinaintea istoriei, din Primăvara Timpului.

În anul 45 î.H., Iuliu Cezar a reformat calendarul și a adus Anul Nou de la 1 martie la 1 ianuarie. Obiceiurile moștenite erau însă atunci atât de temeinic fixate în tradiția populară și veneau dintr-o atât de mare străvechime încât reforma calendaristică nu le-a mai putut influența deloc. Deși urmau a nu se mai manifesta în martie ci la sfârșitul lui decembrie, colindele, urăturile, Plugușorul, semănatul cu boabe de grâu nu și-au abandonat atmosfera primăvăratică și nu s-au adaptat la cea de iarnă. Și astfel, vreme de două milenii, asistăm la acest paradox că, la Crăciun, în tradițiile autentice nu vom întâlni nici o aluzie la ger sau zăpezi, în schimb ne va aștepta o atmosferă de primăvară însorită.

Aceste obiceiuri au o vechime de zeci de milenii, sute de secole! Afirmația scandalizează dar ea se bazează pe dovezi incontestabile.

Există un capitol al colindelor vechi intitulat „Voinicul și Leul”. Or, după cronologia stabilită de paleontologi, leul a trăit pe teritoriul României în musterian (120.000-100.000 î.H.), perioadă în care oamenii de aici l-au vânat și au compus cântece despre el.

De atunci ne vine și Mărțișorul, numai că el nu s-a supus decretului împărătesc și nu s-a deplasat la Anul Nou cel nou. Mărțișorul înflorește tot la străvechiul nostru An Nou, cel de dinainte de Iuliu Cezar, cel de la 1 Martie.

Căci are în el și ceva haiducesc: „Primăvară, mama noastră…”

El înflorește pe piepturile noastre, în dreptul inimilor noastre.

PRIMĂVARĂ, MUMA NOASTRĂ: