Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu despre prima Înviere în închisorile comuniste (Cluj, 1949). „Vom urca senini calvarul închisorilor, pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit Crucea, Neamul și Patria și a venit vremea să o și dovedim”.
Rugăciunea mărturisitoarei Aspazia Oțel către Mântuitorul Iisus Hristos în izolatorul din închisoarea Miercurea Ciuc

Prima Înviere în închisoare a fost imediat după ce am fost condamnați, când am avut și fericirea să fim împărtășiți de preoții care au adus de afară Sfintele. Procesul studențimii române din Cluj a avut loc în Săptămâna Patimilor anului 1949. A început exact în Lunea Mare și s-a desfășurat pe parcursul întregii săptămâni. În prima zi am ascultat actul de acuzare, un rechizitoriu global violent care înfiera organizația noastră cu epitete surprinzătoare, cu acuzații incorecte și insultătoare. A durat ore. Ura bubuia în fiecare cuvânt. Eram la mii de leghe depărtare de crimele de care eram acuzați. O mișcare declarată anticomunistă era pusă la zid, și odată cu ea tot ce însemna România. Va fi oare scris să se înece Neamul Românesc în mlaștina aceasta de ură atee? Au urmat zilele de audiere a acuzaților și a martorilor. Practic, acuzații erau și martori, dezbaterea se reducea la reconfirmarea propriilor declarații. Dacă spuneai că îți infirmi declarațiile din cauza faptului că au fost smulse prin tortură fizică și constrângere morală, ți se tăia dreptul de a mai vorbi. Circul audierilor era când grobian, când îmbrăcând aspecte rafinate.

Vinerea Mare a fost rezervată apărării ce urma să fie susținută de avocații numiți din oficiu, cărora li s-a refuzat studierea dosarelor. Pentru mine a fost o zi de neuitat, pentru că mi-am văzut pentru ultima oară mama, venită, la anunțul unor prieteni, să asiste la procesul meu.

Pledoariile avocaților au fost bizare. Cei mai mulți încercau să ne scoată niște iresponsabili, victime ale unei educații viciate de misticism și naționalism, vlăstare ale unei societăți tarate de burghezo-moșierime.

Ni s-a acordat și ultimul cuvânt. Tribunalul Militar aștepta autocritici plângăcioase, apeluri la clemență, desistări spectaculoase, dar s-au înșelat. Pentru că știau că vor fi întrerupți, acuzații au formulat asumări responsabile în fraze scurte, hotărâte și clare, legitimându-și poziția perpendiculară.

Ion Bohotici, șeful Centrului Studențesc, a rostit ultimul cuvânt în numele tuturor. A fost o pledoarie emoționantă care a demolat punct cu punct acuzațiile absurde și nedrepte și a punctat cu har avocățesc care era adevărata noastră „vină”. Am păstrat în inima mea cuvintele sale blânde, calde și atât de adevărate: „Nu este deloc întâmplător că ne judecați în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, Fiul lui Dumnezeu urca cu greu Golgota, osândit la supliciu și moarte prin crucificare, tocmai pentru că venise să reabiliteze Omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă în starea de Eden. Știm că ne veți osândi. Știm că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor, pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit Crucea, Neamul și Patria și a venit vremea să o și dovedim”. I s-a retras cuvântul, dar ce a fost important a fost spus. Colonelul Vlasu a încercat să șteargă efectul cuvintelor rostite de Bohotici. Publicul asistent, dintre care cei mai mulți erau ai regimului, părăsea demonstrativ sala de ședințe înainte de a se declara ședința închisă, înainte ca tribunalul constituit să părăsească sala. Era un protest spontan, fără cuvinte, dar nespus de elocvent.

Utima zi a procesului, sâmbăta Sfintelor Patimi, a debutat pentru noi cu o sfântă și mare bucurie. O ușoară bătaie în uși ne anunța că „băieții” sunt scoși la program. Ne vorbea la crăpătura ușii un preot: „Am la mine Sfintele Taine și vrem să vă împărtășim. Îngenuncheați în fața ușii să vă spuneți în gând, foarte pe scurt, păcatele mai mari care vă împovărează conștiința. Eu vă voi da dezlegarea”.

Am îngenuncheat cu sufletele copleșite de emoție. Ne-am făcut examenul de conștiință și după câteva clipe am ascultat cu înfiorare cuvintele care veneau de dincolo de uși, clare și solemne: „cu harul ce mi s-a dat, vă iert și vă dezleg…”.

Prin crăpătura de la balamalele ușii am primit, învelite cu grijă în foiță, câte o minusculă părticică, pentru fiecare dintre noi. De dincolo de uși, părintele ne-a binecuvântat apa, pe care am luat-o în loc de agheasmă.

Ion Bohotici a avut dreptate: Iisus a venit la noi în ipostaza Sa euharistică și ne făcea onoarea să ne ia cu Sine pe Golgota! Inimile noastre erau inundate de lumina Sa cea lină!

Pentru citirea sentințelor nu ne-au mai deplasat la tribunal. Au deschis ușile de la celule și, de pe culoar, ne-au citit sentințele în ordinea în care am fost audiați.

Când mi s-a citit sentința, băieții mi-au strigat: „Să-i porți sănătoasă, Pazi! Să le lași și lor câțiva!”.

Sâmbăta Patimilor ne-a fost bântuită de discuții aprinse pe marginea procesului și a sentințelor pronunțate. Noaptea Învierii mă căuta într-un colț de celulă, mâhnită, căzută pe gânduri. Auruțu m-a interpelat: „Ești mâhnită, tu nu crezi în salvare americană?”. „Nu, Auruțe, nu cred. Cred că sutele de ani acordate cu generozitate proletară vor fi executați în întregime și nu știu ce se va alege din țara noastră”.

Ca un răspuns la tristețea și îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala Ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic și vibrant a izbucnit un maiestuos „Hristos a înviat!”. Cântau preoții din celula lor cu voci frumoase. Din repetare în repetare, „Hristos a înviat!” a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniță spre cerul înstelat, făcând să vibreze Sfânta Noapte a Învierii cu o binecuvântată speranță pentru primăvara anului 1949. Pentru noi era o promisiune că Iisus nu ne va părăsi.

Rugăciunea mărturisitoarei Aspazia Oțel în izolatorul din închisoarea Miercurea Ciuc

„Doamne, eu știu că undeva, în miezul ei, și temnița aceasta are o inimă. O inimă îngustă și rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă și ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr și însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne ușurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ți le-am pricinuit eu Ție. Iată, sunt singură printre șobolani și libărci. Pereții aceștia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniți, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame și mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor ei să fiu. Dar ești zăvorât, Doamne, și nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul și m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la ușa celulei Tale. Vreau să-Ți spun că Ți-am adus două daruri pentru rănile ce Ți le-am pricinuit eu Ție.

Ți-am adus candela sufletului meu. E săracă și urâtă, căci aurul sufletului meu e tare puțin și lucrarea mea e fără meșteșug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinței, de aceea știu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminița ei e cât o sămânță de mac, pentru că untdelemnul credinței din care se hrănește e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulțește-l Tu, Doamne, ca vinul din Caana, ca pâinile din pustie.

Și astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale candela sufletului meu, pentru rănile ce Ți le-am pricinuit eu, Ție.

Ți-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă și-au putut face loc rădăcini. Și lacrima cu care l-am udat a fost sărată și amară. Dar a crescut și a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoiește și-l primește, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovnicește în celula Ta, pentru rănile ce Ți le-am pricinuit eu Ție.

Și-Ți mulțumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtășești cu suferință!”.

Sursa: Generația Mărturisitoare. Mărturii inedite consemnate de Florin Palas

Vedeți și Ziarul Lumina: Sfintele Paști oglindite în amintirile Aspaziei Oțel Petrescu