Clădirea deja pe jumătate zdrobită se mai clatină încă o dată din temelii. Fetița cu păr bălai și cârlionțat se strânse și mai mult la pieptul mamei:

 

Cutremurată, tresări ca un ghiocel eliberat de zăpadă în primăvară, pe măsură ce asculta Începutul și Continuarea Cuvântului, vechile povești, marea legendă căpătând  Cruce prin rostirea Maicii.  Vorbele păreau puține, insuficiente; mai avea nevoie de ele și rugător, cu ochii înlăcrimați, încercă să nu oprească cursivitatea lor. România nu mai era doar un nume, era semnul Învierii făcut de Dumnezeu pe acest Pământ; era Gând și Faptă, Lumină și Putere, Curaj și Demnitate.  Obiectele magice aruncate  de Făt–Frumos în calea Zmeului nu mai erau simple închipuiri, ci purtau nume concrete – Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, Horea, Eminescu sau Avram Iancu; efigii pe care avea să le întâlnească pe chipurile românilor din jurul ei.

Furată și vrăjită de noua „poveste”, copilul se sprijini fără voie de „cărămizile fierbinți’‘ dintr-un perete ce se încăpățâna să reziste în picioare, dar nu mai clipi a teamă; îl pipăi cu mâna și simți  Codrii Cosminului, Rovine, Calugărenii, Alba Iulia, Plevna sau Marea Unire. Învăța de la Voievozii Maicuței să nu-i mai fie teamă. Nu a uitat niciodată acel război. Acea victorie a sa, personală, asupra fricii i-a devenit  Icoana. În acea noapte de foc, fetița bălaie a adormit în cele din urmă, liniștită ca în orice noapte de peste ani. A doua zi, în zorii aduși de Aripa Măiastrei a reclădit tot ce s-a dărâmat; genunchii ei plini de sânge înfipți în pământ au fost rugăciunea de izbăvire în fața lui Hristos. Avea Duhul și Puterea Înaintașilor săi, marele răspuns la „cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm."

Peste ani...Aula Universității, imensă și rece, devenise neîncăpătoare pentru studenții care se adunaseră acolo pentru festivitatea de absolvire a Facultății de Istorie. Maria era un pic neliniștită, neștiind de ce anul acesta duhovnicul ei, preotul micii biserici de lemn dintre căminele studențești, nu mai fusese invitat la festivitate. Acum, mai mult ca niciodată, simțea că are nevoie de el, mai ales că trebuia să le vorbească studenților și profesorilor în calitate de șefă de promoție. Fusese, în schimb, invitat altcineva, un profesor "nou” care le promitea  tinerilor o altfel de istorie, „revoluționară” dupa cum spunea el, în consens cu noile realități. Glasul spart al acestuia o făcu să tresară instinctiv și amintirile din vremea războiului o copleșiseră din nou; vorbele omului de la tribună fiind, parcă, o continuare a Focului de atunci. Dacii străbuni deveneau niște bieți barbari care au dispărut peste noapte, Eroii Neamului niște simple ficțiuni, iar Poporul Român, un accident nefericit al istoriei, care acum trebuia să-și plece capul în fața străinilor "salvatori" sau să plece dincolo...

În mintea Mariei era Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Radu Gyr; erau în sufletul ei toate cimitirele eroilor, însemnate de cruci sau păstrate sub cetini de brad. Sângele vărsat pe câmpurile de luptă  și în închisorile Necuratului, de-a lungul istoriei, nu putea să se prefacă peste noapte în apă. Acel sânge înmuiase  Pământul pe care a pus capul ca pe o perna ocrotitoare în vreme de cumpănă. Acel sânge nu a fost o minciună,  l-a simțit șiroindu-i pe obraji, strângându-l, mai apoi, cu grijă în pumni și în inimă pentru a nu se irosi, pentru a reînvia în Sfinte Moaște. Ea nu putea uita nicidecum chipurile Sfinților Închisorilor din icoane, pictate în ziduri de temnițe, cununi de lanțuri, ferestre prin care Lumina sfărâma lăcăte. Nu-și putea uita bunicii din războiul cu fiarele roșii si nici străbunicii ce n-au putut a sta nepăsători când mitraliera ,,trăgea în obrazul lui Hristos". Maria avea puterea acestui destin de jertfă și glorie și de aceea, vorba neagră a personajului apărut în Cetatea universitară pentru a preda noi "lecții", nu o înspăimânta. Citise prea multe tratate despre demoralizarea unui popor și predarea acestuia în fața inamicului fără a se trage niciun glonț. Se ridică din bancă, sprijinindu-se de acel perete ce nu căzuse atunci. 

Cuvântul fetei neprihănite răsună în aulă, ca o pădure tremurată de un vânt vechi, într-o țară în care se dărâmă statui si efigii: