Dincolo de caracterul ei clar anticomunist, revolta a mai avut o caracteristică esențială: a fost cu adevărat autentică pe tot parcursul desfășurării ei, fără niciun fel de ingerințe străine, rețele, sau "lideri" din esantionul 2 al partidului comunist, care să preia răscoala.

Revolta fost naturală de la început până la final, pentru că oamenilor simpli le ajunsese comunismul până la os. Mișcarea din 1987 a fost astfel dovada elocventă că la bază, în esență, decembrie 1989 a reprezentat o stare profundă de nemulțumire, de revoltă, chiar dacă aceasta a fost confiscată de gruparea sovietico-maghiară Brucan- Iliescu- Petre Roman- Laszlo Tokes, cu acoperire/protecție/completare George Soros.

În 15 noiembrie 1987, la Brașov a fost un strigăt curat, un NU împotriva unei dictaturi.

Dincolo de toate restricțiile economice, lipsa alimentelor, lipsa căldurii și a curentului electric, raționalizate drastic, ”justificate” de plata datoriilor externe, nejustificate însă de datoria pentru poporul român, principala restricție impusă în acea perioadă a fost restricția pe Libertate. Nu aveai voie să aduci nici cea mai mică critică regimului comunist, nu era voie să te asociezi în organizații sau sindicate care erau în afara regimului, erau interzise grevele si demonstrațiile, până și pentru un banal banc împotriva lui Ceausescu riscai pușcăria. Deținuții politici din perioada bolșevică erau urmăriti si persecutați, trăiau din pensii "speciale" mizere și nu aveau voie să se exprime, orice contact cu ei era interzis. Să iesi în fața guvernului sau oriunde și să-ți strigi nemultumirea era un fapt extrem ce te aducea direct în beciurile securității sau miliției unde erai bătut îngrozitor. Opera marilor gânditori interbelici, la fel ca scrierile politice ale lui Mihai Eminescu sau Octavian Goga erau extrem de ferm cenzurate. Nimeni nici măcar nu avea habar de exemplu cine a fost Radu Gyr, Mircea Vulcănescu sau Nichifor Crainic. Nu era nevoie de Institutul Ellie Wiesel să-i interzică, partidul comunist își făcea pe deplin treaba în acest sens, adică efectiv nu știai de existenta lor. Dacă vorbeai ceva pozitiv de Ion Antonescu sau de alti lideri politici interbelici însemna direct pușcărie.

Manifestările religioase erau drastic limitate, religia creștină fiind în mod oficial condamnată. Marii duhovnici ai neamului românesc erau persecutați și urmăriți pas cu pas de securitatea partidului comunist și după eliberarea lor din temniță, la fel ca si ceilalți deținuți politici. Toate restricțiile pe libertate ce ni se impun acum și împotriva cărora ne revoltăm, atunci erau incomparabil mai dure, pușcărie, torturi crunte, deportări sau condamnarea la moarte. În perioada comunistă, inclusiv pe vremea lui Ceausescu, era un mare lucru să-ți schimbi domiciliul dintr-o localitate în alta. Să ai buletin de București, fiind din provincie, însemna să ai ”pile” puternice în nomenclatura partidului comunist. Imaginați-vă, dacă ați uitat sau nu știți, că un român trebuia să aducă argumente puternice pentru a se muta cu domiciliul dintr-un oraș în altul, pare ireal acum. Era o întreagă aventură în acest sens, libera circulație a persoanelor fiind drastic resctricționată. Locul de muncă nu ti-l alegeai tu, ci era repartizat de sistem. Chiar dacă aveai bani, pur si simplu nu-ți puteai cumpăra un apartament, garsonieră, decât în anumite condiții și oricum nu puteai face asta decat in localitatea unde aveai adresa din buletin. Pentru cineva din Deva de exemplu era imposibil sa-si cumpere apartament in Iași. Pentru o mașină trebuia să astepți ani în sir sa o poti achiziționa. Nu aveai libertatea deplină să tai mai mult de un porc în propria ogradă, sau un vițel, deoarece erai obligat să-l dai la stat prin contract. Nu aveai dreptul de a deține pământ agricol sau o simplă livadă în proprietate, nu aveai voie să ai în proprietate utilaje agricole, nu aveai voie să ai nicio afacere, cât de mică ar fi ea, nu aveai voie să vinzi la piață produsele din gospodărie, nici măcar o legătură de pătrunjel. În general nu prea aveai voie să faci nimic în afara sistemului comunist. Ca exemplu personal, trăit de mine, vă spun că într-un oraș minier, cum este Comănești, jud Bacău, producător așadar de energie, stăteam zile in șir fără lumină si căldură iarna, taică-meu făcând rost de o baterie de camion care putea să alimenteze cateva ore un bec. Bunicii mei care lucrasera o viață întreaga la colectiv, aveau o pensie de 100 lei. Fără ajutorul copiilor, la bătrânețe, ar fi făcut la propriu, foamea!

Pe acest fond, muncitorii brașoveni pe 15 noiembrie 1987 au declanșat revolta anticomunistă. Uzina Steagul Roșu a oprit lucrul. Muncitorii au ieșit în stradă. Mii de oameni din întreg Brașovul li s-au alăturat. Au cerut un trai decent și căderea regimului comunist. Au dat dovadă de un curaj fantastic, iar acel curaj, acea demnitate, a fost ""răsplătită" de partidului comunist prin anchete și bătăi crunte în beciurile securității și miliției, prin deportări, schimbări forțate de domiciliu și locuri de muncă, prin ruperea familiilor și persecuții constante până în 1989. De tot acest tratament au avut parte și studenții din Brașov care s-au solidarizat cu muncitorii și care nu s-au lăsat răpuși de sistem, continuând lupta anticomunistă.

O mare prețuire și respect avem pentru acești oameni care au dat dovadă într-o perioadă cruntă că poporul român nu se lasă răpus și umilit.

Nu uităm nicio jertfă, niciun os sfărâmat de roată, nicio lupta a unui erou, niciun pas înainte pe calea neamului românesc. Nu uităm niciun strigat pentru libertate și nicio lacrimă a unei soții cu un bărbat plecat pe front sau în pușcării. Nu uităm scrâșnetul niciunei bătălii ce răsună în tâmplele istoriei noastre. Nu uităm, având aceleași idealuri ca cei dinaintea noastră, nu uităm, având aceeasi luptă, nu uităm, privind spre zorii României de mâine, spre libertatea de a fi român! Fiecare piedică și fiecare lovitură ne va întări.

Cu Dumnezeu înainte!