Roțile mari ale căruței se afundară scârțâind asemenea unor uși de cavou, până la jumătate în noroiul rece al toamnei spre disperarea femeii care se uita cu ochi răvășiți în urmă.

"De data asta nu mai scăpăm, Ioane, aici vom muri, să știi că te-am iubit mult…”. Bărbatul cu ochi albaștri și senini ca un oțel de cer, cobora scărita atelajului si cu miscări repezi dar sigure, dezlega caii, alungându-i cu o șuierătură de nuia în pădurea de la poalele dealului. "Măcar ei să scape…”, își spuse în gând, în timp ce-i cuprinse mâna Mariei, privind-o ca și cum ar fi vrut să pună în jurul ei un zid de netrecut. Nu apucă să-și termine prima rugăciune, aceea pentru femeia lui, când primul glonț îi străpunse cu un zgomot sec și înfundat piciorul, la o palmă mai jos de genunchi. Nu căzu, se agăță doar de un brad. Maria nu schiță niciun gest, dar totul în jurul ei începu să se învârtă cu o viteză amețitoare, părea că toată lumea, cu munții, dealurile și pădurile ei fusese urcată într-un carusel scăpat de sub control. Soldații străini se opriseră cam la douăzeci de metri de ei, alcătuind în jurul lor un cerc. Nu se rosteau cuvinte, acestea fiind deja spuse demult. Între ei nu era decât tăcere și sânge. Ioan Ardelean era notar în satul Doboi din comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita. În anul 1940, atunci când Ardealul a fost cedat prin Dictat Ungariei, a încercat din răsputeri să păstreze comuna ce avea numele țăranilor lui Ștefan cel Mare, inclusiv satul Doboi, în administrație românească. Linia rece a Dictatului nu i-a dat însa dreptate. Horthystii nu l-au uitat, patru ani l-au vânat, l-au hărțuit și chinuit, așteptând parcă cu o perversitate sălbatică momentul potrivit pentru a-l ucide. Acesta venise acum, odată cu retragerea trupelor lor spre vest, odată cu înaintarea armatei române.

Al doilea glonț îi sfâșie umărul stâng, răstignindu-l de brad. Simți până-n rărunchi toate rădăcinile copacilor strămoșilor lui, care nu-l lăsară să cadă, ci să se înalțe-n genunchi, în fața lui Hristos, odată cu a doua rugăciune, aceea pentru țăranii lui dragi, pentru Vancea, pentru Radu si Elisabeta, pentru toți doboienii cărora le-a jurat să moară român, acolo pe dealul lor sfânt, sfârtecat de obuze și sărutat de icoane. Maria îl mângâie apăsat pe frunte, răscolind neputincioasă cu cealaltă mână, pământul negru, îmblânzit de sânge. Călăii trăseseră și ultimul cartuș, țintit de acestă dată între ochii ce nu vroiau să moară de-atâta albastru. Sufletul lui Ioan se odihni în sfârșit pe aripa Arhanghelului ce-l purta către cer, odata cu rostirea celei de a treia rugăciuni: pentru România. Trupul lui înfășura ca într-o îmbrățișare eternă puiul de brad ce-și scutura ramurile fraged de verzi la auzul nechezatului de cai…Avrămuț si Horea, eliberați de Ioan, se adăpau cu lacrimi înroșite dintr-un râu din Moldova, într-o taină aparte, de puțini înțeleasă. De pe dealul din Doboi, dacă te ridici pe vârful picioarelor, și dacă mergi cu ochii preț de-o rugăciune, îl vezi pe Ștefan Vodă. El este acolo de la începutul lumii de fapt, de când a curs prima picaură de sânge, lacrimă și fericire pentru acest pământ. Alături de Ioan, în oastea lui Hristos.

Spre seară, tunurile inamice începură să tragă de pe versantul opus, în Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din vârful Dealului Doboi. În fuga lor disperată voiau parcă să sfărâme tot ce nu au avut timp să distrugă în cei patru ani de Dictat, cu o răutate oarbă. Nu-i mai interesa să-și păstreze muniția contra trupelor române ce înaintau vertiginos, ci au aruncat-o pe toată spre Biserică, sfârtecând Dealul ce gemea din toți rărunchii și crucile cimitirului sătesc presărate pe coastele sale. Pe după miezul nopții se iscă o furtună aprigă ca o mare neagră și nervoasă ce prinse a conduce Cerul cu valuri uriașe de nori. Fulgerele si tunetele începură să se încrucișeze cu flăcările obuzelor și zgomotul lor asurzitor. Era imposibil ca într-o asemenea confruntare să-ți imaginezi orice fel de prezență omenească, nici măcar aceea ce manevra tunurilor vrăjmașe. Pământul zvâcnea sec și înfundat, aruncând în toate părțile bucăți negre din carnea sa, iar copacii uriași, stejari seculari sau brazi puternici si falnici, se zvârcoleau în vâltoarea apocaliptică ca niște simple nuiele zgâlțâite de o mână nevăzută. După ore bune, ce-si pierdură si ele sensul de timp, se lăsară zorii, odată cu o liniște bruscă și un soare de sânge care se îngâna cu albastrul unui cer victorios. Biserica răsări si ea din noapte. Era neatinsă; iar turla ei ascuțită ce a sfidat toată răscoala de mai înainte, părea încremenită acolo, pe acel albastru izbitor, de mii de ani.

De nicăieri, apăru o siluetă mică, ireală. Femeia avea pe cap o năframă ponosită, iar pe față cu greu îi puteai ghici vârsta. Cutele de pe frunte și cele câteva brazde mici din jurul ochilor se băteau pentru supremație pe chipul ei, generând frumusețe aparte, pe care timpul era neputincios să o descrie. Părul ce i se zărea de sub batic era negru, dar nu puteai bănui dacă acel cleștar însemna ani sau cenusă. De departe nu-ți dădeai seama dacă merge repede sau încet, mai degrabă credeai că plutește într-o alunecare lină în timp ce urca rănile Dealului, spre vârf. La un moment dat dispăru în biserică la fel de brusc cum a și apărut. Ai fi zis că a fost o nălucire. După o altă liniște, clopotul începu cu putere să bată, acoperind toate zările și de-abia atunci cei care o zăriseră pe femeie de la ferestrele caselor lor, pricepură că fost aievea. Lumânările se aprinseră mai apoi cu zecile la căpătâiul lui Ioan, acolo lângă bradul lui și mai în jos, pe malul Cașinului, lângă Maria. Cei doi cai se întorseseră în sat, Dumnezeu știe cum scăpaseră, nările lor fremătau aprig, răscolind cu suflarea aerul noii zile...și a celor ce au urmat după, iar stejarii scăpați de vâltoare, doar cu ramurile cele mai înalte încă mâniate de vânt, șopteau că niciodată nu va mai fi ca atunci...

Au trecut alți ani și alte timpuri. Rănile nu s-au închis. Din 500 familii de români din comuna Plaiesii de Jos au mai rămas 50, comasate în satul Doboi. În casele lor, românii vorbesc în limba maghiară. Se roagă însă în românește la biserica ortodoxă. Au rămas în credința neamului. De pe crucea notarului Ioan Ardeleanu și a soției lui Maria, s-a șters ,,omorâți DE UNGURI". Probabil adevărul înseamnă ”incitare la ură”. Nu comentez.

Timpul reîntoarcerii acasă din această "diasporă" românească uitată, abandonată, aflată în centrul României înseamnă solidaritate, dragoste creștină. Vorbim de comunitățile românești supuse agresiunilor identitare din jurul actualelor granițe, este absolut corect, avem însă comunități românești în interiorul graniței care trebuie "întoarse" acasă, în România. Vorbim si este foarte bine că facem asta despre românii din Diaspora, Italia, Spania etc care trebuie să se întoarcă acasă, dar ce facem cu cei care sunt teoretic acasă dar practic nu se simt acasă? Diaspora din Inima României, un paradox care trebuie "rezolvat", anulat prin normalitate. Cum ar fi să povestim despre o familie de români din Doboi sau din Vârghis, din Herculian, Baraolt și din alte localități, care se întoarce în România având acces pentru copii la un lucru elementar, anume la o școală, măcar secție cu predare în limba română? Cum ar fi ca elevii români de la Colegiul Național Mihai Viteazul din Sfântu-Gheorghe să se întoarcă acasă în România, având parte nu de containere, ci de clădirea liceului lor aflat în dispute juridice de renovare timp de 7 ani? Cum este cu "diaspora" românească din Târgu-Secuiesc care conform "tendințelor" în următorii ani nu va mai avea acces la învățământ în limba română?

Dar, marele paradox este faptul că "treptat" întreaga Românie va deveni o "diaspora" pentru români și "acasă" pentru alții.

Cum ar fi ca România să se întoarcă acasă?