Pe cine îl deranjează Eminescu, un poet care a trăit acum 150 de ani, ori Brâncoveanu, un voievod decapitat de turci acum 300 de ani, ori Decebal, un rege antic care și-a tăiat beregata acum 1900 de ani? Cui le sunt aceștia, cu toții decedați de mult, niște adversari atât de periculoși că se desfășoară mari și belicoase campanii pentru ștergerea lor din istorie și din mentalul colectiv?

Pe cine îl deranjează perpetuarea de către noi a tradiției, niște, în viziunea contestatarilor, naivități plăsmuite de primitivi care n-au călcat pe la Oxford și nici câte trei-patru diplome de doctorat nu le aveau puse bine prin clăile lor de fân ori în meșter-grindă cu răvașul turmelor de oi (Goga, alt inamic de acum o sută de ani)?

Ne vom lămuri dacă veți avea răbdarea să citiți cele pe care vi le spun acum, necesare demonstrației.

În vremea copilăriei mele, deci cunoscute din trăite nu din povestite, mâncarea nu era așa ca azi doar oferirea de hrană necesară corpului ci un adevărat ritual. Nimeni nu se atingea de mâncare până când nu eram adunați cu toții la masă (la noi, doi părinți și șapte copii) și spuneam rugăciunea. La masă nu se sta îmbrăcat lejer. Noi, acum, mâncăm fără jenă în pijama sau în ținută de sport, dar atunci bărbații nu se așezau la masă fără să fie încinși cu chimir, iar femeile fără cele două catrințe, așa cum ar putea primi oaspeți sau cum ar ieși în stradă, deși eram doar noi înde noi. Nu se mânca bărbații cu capul acoperit sau femeile cu capul descoperit. Pâinea era considerată sfântă, aproape ca prescura, deși nu era sfințită, și nu se arunca, acesta fiind un mare păcat.

Toate acestea nu se respectau doar de unele familii, mai credincioase sau mai superstițioase, cum vreți s-o luați, ci de absolut toți din sat, mai bogați sau mai săraci lipiți pământului, mai dezghețați ori mai nărozi, mai bătrâni ori mai copii.

Dar, acum atenție: de unde se preluau aceste norme, de la ce for atât de important că ele se respectau cu atâta acribie? Nu de la școală – dascălii nu le predau niciodată școlarilor asemenea lecții. Nici de la biserică – acestea nu erau reguli existente în dogmatică și preoții nu le propagau.

De unde atunci?

De la mama. Mama ne deprindea cu ele de mici și, nefiind abatere de la ele, noi ni le însușeam atât de adânc încât nu ni se mai ștergeau toată viața.

Dar de unde le preluase mama? De la școală, nu (ea nici nu fusese la școală). De la biserică, nu.

De unde atunci?

De la mama ei, care și ea, de la școală nu, de la biserică nu… și tot așa mai departe, de la mama ei, care, de la mama ei… până ajungem hăt! în plină preistorie, de pe când am ajuns să pricepem că pogăcile pârjolite în spuză erau cele care ne întrețineau viața, erau pâinea noastră cea spre ființă.

Reiese destul de clar că asemenea tradiții venind până la noi din cea mai adâncă arhaitate sunt verigile lanțului nostru ADN spiritual? Ele nu ne-au fost inoculate, n-am fost vaccinați cu ele, nu le-am preluat de dinafară, ci le-am moștenit prin transmitere (predanie, spuneau cei vechi) de la părinți, iar ei de la părinții lor.

Și atunci se înțelege de ce ele ne sunt lovite? Distrugerea lanțului ADN sau numai modificarea lui duce la crearea de monștri.

Și nu numai atât.

Reperele noastre spirituale, valorile neamului nostru, tradiția, sunt anticorpii care ne apără organismul (neamul) de boli, de Covizi culturali, anticorpii care ne dau puterea de a rămâne noi înșine, de a nu fi modificați, desfigurați. Or, distrugerea lor înseamnă lipsirea organismului (neamul) de imunitate. Distrugerea valorilor noastre și a tradiției înseamnă a îmbolnăvi organismul (neamul) de o specie de SIDA spirituală, a-i distruge imunitatea și a-l lăsa pradă oricăror molime, a-l nimici de fapt.

Unii dintre dumneavoastră vor înțelege de ce vă tot batem la cap ba cu Eminescu, ba cu Brâncoveanu, ba cu Decebal…

În imagini:

1, Lanțul ADN, descoperit în sec. XX

2. Lanțul ADN ilustrat la Porțile de Fier acum 12.500 de ani.

In Memoriam Miron Scorobete

Marele nostru prieten, poet, scriitor și colaborator, Miron Scorobete, a plecat la Dacia Edenică din Ceruri