Doina lui Eminescu nu e atât o radiografie a realităților de atunci cât o proiecție în viitor, nu o cronică ci o proorocie, iar cum aceasta e înfiorătoare, poema e un fel de Apocalipsă. În ea nu recunoaștem atât România din secolul XIX cât pe cea din secolul XXI.

Dacă o vom reciti prin această grilă, vom fi surprinși să observăm cu ce precizie numește ea starea de lucruri din chiar acest moment.

Să luăm doar versurile:

Își dezbracă țara sânul,

Codrul ­ frate cu românul ­

De săcure se tot pleacă

Și izvoarele îi seacă ­

Sărac în țară săracă!

La 1880, România încă era copleșită de păduri. „A venit până în Dacia, dar l-au înspăimântat întunecimile codrilor”, se spunea în Antichitate despre un general roman, și situația nu se schimbase prea mult între timp. Codrii Vlăsiei încă dădeau fiori, ca și Codrii Cosminului, chiar dacă aceștia picau acum dincolo de graniță. Cât despre tăieri, acestea, făcute cu joagărul de mână și cu săcurea despre care spune poezia, schimbau atâta peisajul ca ducerea unui om la frizer.

Cu totul altceva e azi și abia dezastrul produs sub ochii noștri îl regăsim ca fotografiat în poema eminesciană. Abia acum țara e la propriu despuiată de ie, că ți se rupe inima când îi vezi sânul (sânul care ne-a alăptat pe noi) dezgolit. Abia acum codrii se pleacă măcelăriți cu o adevărată mașină de război, nu artizanal ci profesionist. Abia acum izvoarele virgine, ultimele din Europa, sunt înghițite de conducte, sfărmate de microhidrocentrale desfiguratoare.

Sau:

Din Hotin și pân-la Mare

Vin muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin...

În secolul XIX Basarabia era mult mai românească decât azi, atât de profund românească încât la primul prilej ivit a fost prima dintre provinciile înstrăinate care s-a alipit la Patria-Mamă. Abia azi vin muscalii de-a călare nu pe niște gloabe ci pe tancuri, tunuri și rachete, și abia azi de la mare la Hotin mereu calea ne-o ațin cu propaganda injectată ca mercurul în corpul lui Eminescu, până la mankurtizare, până la tulburarea minților, încât să nu ne mai recunoaștem, să nu mai știm ce neam de oameni suntem, ce limbă vorbim, care e țara noastră.

În secolul XIX, românii au fost foarte activi în plan istoric, au întemeiat Statul Național prin Unirea Principatelor, au dus războiul de independență, și-au făcut regat. „Nici îi merge, nici se-ndeamnă” nu definește starea lor de atunci ci apatia de azi.

În secolul XIX s-a cântat foarte mult, cântece patriotice și cântece tradiționale care răsunau pe toate ulițele satelor, prin șezători și la clăci, tot Postul Crăciunului se colinda, nu ca azi când cu adevărat „Toate cântecele pier”, nu le mai auzi decât pe scenă, la serbări organizate și deloc spontan, la coasă ori la culesul viilor, ca să nu mai evocăm ulițele satelor pustii.

Până și modificările climatice, dereglarea anotimpurilor, petrecute chiar acum, sunt prevăzute în geniala perspectivă „Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vară vara lui...”

Tablou direct apocaliptic, precum am zis, în stare să ne scufunde în cea mai neagră disperare.

Dar Eminescu nu ne lasă aici. El îl invocă pe Ștefan.

Vasile Lovinescu are o carte întreagă, Monarhul ascuns, în care arată că diferitele popoare au despre un erou al lor emblematic credința că el nu e mort cu totul ci se află doar într-o stare intermediară, din care iese, revine la viață, în momentele de cumpănă ale neamului său. La noi, acesta este Ștefan cel Mare.

Noi, în confirmarea acestei teze, aducem icoana ridicării lui Ștefan din mormânt. Ea pare ilustrarea celebrei invocații eminesciene, dar nu e așa. Icoana a fost pictată mai înainte ca Doina să fi fost scrisă. Astfel că cele două capodopere, icoana și poema eminesciană, nu se inspiră una din cealaltă, ci amândouă se înscriu în cadra acelei credințe a revenirii Marelui Voievod, când ceasul va suna, să ne salveze.

Tu te-nalță din mormânt...

In Memoriam Miron Scorobete