O spun pentru nu știu a câta suta oară: cea mai valoroasă scriere în proză în limba română, atât de valoroasă că atinge supranaturalul, este Harap Alb. Harap Alb nu e o „bucată” din manual pe care să o analizăm în clasă ca apoi să o uităm.

Harap Alb este horoscopul nostru ca neam, destinul nostru proiectat sub forma unui roman parabolic în perspectivă istorică. Scris de un învățător nu cu prea multă învățătură. Cu geniu.

Și pe noi ne-au povățuit părinții să ne ferim de omul roș (roșu nu atât fizic, mai degrabă ideologic), iară mai ales de cel spân (nu neapărat de păr ci pleșuv de calitățile umane), dar noi, ca și Harap Alb, dintr-o cumsecădenie rău înțeleasă și catastrofal aplicată nu i-am ascultat: i-am primit pe nemernici în casă unde ei s-au făcut stăpâni și pe noi robii lor, și așa am dus-o sute de ani și o mai ducem și acum, slugi în propria bătătură.

Un singur exemplu din chiar acest moment, caz care nu că frizează absurdul dar trece mult dincolo de absurd. Gazele din Marea Neagră sunt ale noastre. Noi însă suntem obligați – nu știm niciodată precis de către cine și nici în virtutea căror norme – să le dăm lor, care n-au nici strop de mare nici gură de gaz, ca apoi noi să le cumpărăm de la ei foarte scump.

Harap Alb îi ia cu el pe Flămânzilă, Setilă, Gerilă, simțindu-i ca alter-ego-uri ale sale. Tot așa, în realitate acestea sunt ipostaze al noastre. Noi avem de la Dumnezeu condiții că putem hrăni întregul continent dar suntem aduși în stare de a urla de foame, avem cea mai pură și abundentă apă dar suferim de sete și câmpurile ni se uscă de secetă, avem lemne din belșug, cărbuni, petrol, gaze dar degerăm de frig.

Cea mai odioasă crimă care se comite asupra noastră și pe care noi n-o sesizăm în toată infernala sa alcătuire e însă ștergerea identității. Pentru că uzurparea identității este de fapt tema romanului simbolic al lui Creangă. Să nu mai știm cine suntem, să ajungem să declarăm că noi n-avem nici o legătură cu Craiul, că nu noi ci asupritorii noștri sunt descendenții lui, drept care tot ce e al nostru e normal să le fie „retrocedat” lor.

Harap Alb, cu naivitatea lui, cu suferințele lui, cu umilințele lui, cu toate adversitățile pe care e pus să le înfrunte, toate având rostul de a-l suprima, e poporul român.

Dar și cu ce se întâmplă în final.

***

Harap Alb e nu doar un roman parabolic: este un roman inițiatic. Și ca să vedeți că nu exagerez. Formularea Harap Alb nu se mai află nicăieri în literatura modernă, nici română, nici universală decât aici la Creangă. Dar, „a înălbi un arab”, „a face un harap alb” (aithiopa smihein) este o expresie moștenită de la filosoful grec Zenon (anii 300 îH), cunoscută din scrierile lui Cicero și Plutarh care o reproduc. Că Ion Creangă nu a citit pe Cicero și pe Plutarh e mai mult decât sigur. Și totuși, el cunoaște formularea și o scoate în relief ca definind cea mai odioasă, mai revoltătoare măsluire ce se poate imagina. El a primit-o pe alte căi decât cele cărturărești, numai că asta e o altă poveste, sau, dacă o asociați cu Harap Alb, alt roman.