Oricât ne-ar șoca, oricât ne-ar contraria, oricât ne-ar revolta această știre, nu vom avea încotro și vom fi obligați să o acceptăm: Ne găsim într-un moment de erupție a vulcanului Vezuviu, iar noi ne aflăm în înfloritoarea, superba cetate Pompei. Nu e o erupție vulcanică fizică, ci una temporală. Lumea noastră, cea pe care o știm din Antichitate, și mai de demult, din preistorie, se scufundă acoperită de lava altei lumi, a celei ce se va instaura imediat după noi.

Cercetătorii viitorului vor scormoni lava aceea ca un lințoliu mortuar sub care doarme o lume care a fost.

Și vor descoperi, spre stupefacția lor, că în acea lume au existat sentimente, câte un băiat se îndrăgostea de câte o fată față de care nu exista alta mai frumoasă pe lume, câte o mamă își iubea copilul că-și dăruia toate zilele și toate nopțile vieții ei numai să-l vadă fericit, erau locuri de care oamenii se legau atât de mult că nu puteau să nu vină să le vadă din când în când ca pe niște ființe dragi din familie, erau cărți atât de îndrăgite că, după ce ochii se închideau obosiți, ele se lăsau deschise pe inimă, existau amintiri, cântece obsedante, care nu se mai ștergeau din auz, se spuneau povești la zarea focului cu lemne, se făceau serbări la care părinții, oameni în toată firea, veneau să-și audă copiii spunând poezii, oamenii erau atât de naivi încât erau în stare să se lase pradă miresmei unei flori sau unui melancolic apus de soare.

O lume în care oamenii se uitau la cerul înstelat.

O lume în care ningea.

O lume în care copiii se dădeau cu sania.