Povestea Serii

Cand l-am cunoscut, Muc cel Mic era un flacau batrîn, dar nu mai înalt de cateva picioare; pe deasupra, avea și o înfațișare tare ciudata: pe un trup mic și plapand, un cap mare, mare de tot, mai mare decat vreun alt cap de om. Muc traia într-o casa uriașa, singur-singurel, și tot singur își facea de mancare; nu se arata pe ulița decat o data pe luna și daca pe la vremea pranzului nu s-ar fi zarit ridicandu-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi știut daca Muc cel Mic mai traiește ori ba ; seara se plimba pe acoperiș, și de jos, din ulița, ți se parea ca un cap de uriaș umbla de unul singur încolo și încoace.

Tare rautacioși eram noi, baieții, pe vremea aceea : catu-i ziulica de mare ne țineam numai de nazbatii. Ziua, cînd Muc cel Mic pleca de-acasa, era o adevarata sarbatoare pentru noi; ne strangeam din vreme în fața casei lui și îl așteptam sa iasa ; ușa se deschidea și în prag se ivea un cap mare cu un turban și mai mare, urmat de un trupșor pirpiriu, îmbracat cu o farama de feregea ponosita de sub care se zareau niște șalvari largi, încinși cu un brau lat; în brau era înfipt un hanger lung, atat de lung, ca anevoie îți puteai da seama daca Muc atarna de hanger sau hangerul de Muc.

De cum pașea pe ulița, porneam sa chiuim de vuia vazduhul ; ne zvarleam tichiile în aer și țopaiam nebunește în jurul lui. Dar Muc ne întampina dand grav din cap și cobora cu pași domoli ulița, tarandu-și talpile — asta din pricina imineilor( încalțaminte ) lui nemaivazut de mari.
Noi, baieții, ne luam dupa el strigand întruna: «Muc cel Mic ! Muc cel mic !» I-am facut și o strigatura hazlie, pe care i-o cantam adesea; suna cam.așa :

Muc, Muc, Muc, micuțule Muc,
Hai la joaca nu sta cuc !
Casa ta e mare, mare,
Capul tau pereche n-are:
Uriaș ca un ceaun !
Muc, piticul nostru bun,
Sari și ia-te dupa noi!
Prinde unul, prinde doi,
Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

Așa ne distram adesea pe socoteala lui și trebuie sa marturisesc, spre rușinea mea, ca eu eram capul rautaților; îl trageam mereu de mica lui feregea și o data l-am calcat din spate pe imineii lui uriași, iar bietul Muc s-a împiedicat și a cazut.

Întîmplarea aceasta mi s-a parut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curînd pofta de ras cand l-am vazut pe Muc cel mic îndreptîndu-se spre casa tatalui meu. A intrat la noi în casa și a zabovit un timp acolo. Eu am stat pitit dupa poarta pana cand Muc a ieșit, însoțit de tatal meu, care îl ținea cuviincios de mana și își lua ramas bun de la el cu multe plecaciuni. Nu prea ma simțeam în apele mele, așa ca am ramas o buna bucata de vreme în ascunzatoarea mea. În cele din urma, însa, foamea care m-a razbit s-a dovedit mai tare decat frica de bataie și, pocait, cu capul plecat, m-am înfațișat înaintea tatalui meu.

— Am aflat ca l-ai suparat pe bunul Muc! zise el cu fața întunecata. O sa-ți spun povestea lui și n-o sa mai razi de el. Dar înainte și dupa ce ți-o voi spune, ai sa-ți primești papara obișnuita.
«Papara obișnuita» erau cele douazeci și cinci de lovituri, pe care tata, din pacate, le numara cu multa grija. Scoase țeava lunga a pipei sale, deșuruba muștiucul de chihlimbar și, mai manios ca oricînd, îmi trase o bataie strașnica.

Dupa ce ispravi cu toate cele douazeci și cinci de lovituri, îmi porunci ca alta data sa ma port cu luare-aminte și începu sa-mi spuna povestea lui Muc cel Mic.

Tatal lui Muc, pe care-1 chema de fapt Mucrah, fusese un om de vaza în Nicheea, numai ca era tare sarac. Traia aproape tot atat de singuratic cum traiește astazi feciorul lui. Pe Muc nu-1 prea avea la inima — îi era rușine de înfațișarea lui de pitic și îl lasa sa creasca la voia întamplarii, cu mintea neluminata de învațatura.

La șaisprezece ani, Muc era înca un copil vesel, dar tata-sau, om zgarcit la zambet, avea pentru el numai vorbe de dojeana : ca pentru varsta lui e înca prea copilaros, necopt la minte, ba chiar și prost…

Într-o buna zi, batranul a cazut rau de tot și de aici i s-a tras moartea. Muc cel Mic a ramas singur pe lume, neștiutor și sarac.
Neamurile cainoase, carora tatal lui le ramasese dator pana peste cap, îl gonira din casa pe sarmanul baiat, povațuindu-1 sa plece în lumea larga sa-și caute norocul. Muc cel Mic se gati bucuros de drum.

O singura rugaminte a avut și el: sa i se daruiasca straiele tatalui sau. Ruga i-a fost împlinita pe data. Straiele nu i se potriveau deloc, caci parintele lui fusese un om voinic și înalt.
Muc nu statu însa mult pe gînduri: le reteza poalele și le îmbraca. De stramtat însa uitase sa le stramteze și de aceea veșmintele sale, cu care mai umbla și astazi, par atat de ciudate : Turbanul uriaș, braul lat, șalvarii largi, mica feregea albastra, toate erau moștenire parinteasca și le-a purtat de atunci întruna. Ba își înfipse în brau și hangerul lung cu înflorituri al tataluj sau, își lua un baț și purcese la drum.

Umbla voios ziulica întreaga, ca doar plecase în cautarea norocului. De zarea în praf vreun ciob scanteind în soare, îl vara iute în buzunar, în credința ca ciobul se va schimba pe data în cea mai frumoasa nestemata; de vedea stralucind în departare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grabea plin de nadejdi într-acolo, caci își închipuia ca a ajuns în țara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nalucirile piereau ca un vis, iar oboseala și foamea îi aminteau ca se afla înca pe lumea asta, a muritorilor de rand.

Doua zile și doua nopți rataci el amarat și flamand, dar de noroc tot nu dadu ; hrana îi erau doar roadele campului, iar culcuș pamantul tare.
In zorii celei de a treia zi, de pe o înalțime zari o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale și steagurile colorate falfaiau pe acoperișuri facîndu-i parca semn sa se apropie. Uimit, Muc se opri și cuprinse cu privirea cetatea și împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel Mic ! își zise el. Acum, ori niciodata !” Și cu toate ca era istovit, sari în sus de bucurie. Își aduna apoi toate puterile și se îndrepta într-acolo.

Deși cetatea parea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiaza, pentru ca nu-1 mai țineau picioarele și din timp în timp simțea nevoia sa poposeasca la umbra unui palmier, ca sa-și mai traga sufletul. În sfîrșit ajunse în fața porții ! Își netezi mica lui feregea, își înfașura mai bine turbanul, întinse braul în toata lațimea lui și își așeza mai oblic hangerul cel lung; apoi își scutura colbul de pe iminei, lua bațul și pași hotarît în cetate.

Batu îndelung ulițele în sus și-n jos, dar nu vazu nici o ușa care sa i se deschida și nu auzi nici un glas care sa îl întampine : «Intra, micule Muc, mananca și bea dupa pofta inimii și odihnește-ți picioarele trudite de atata drum !»

Tot colindînd așa, Muc ajunse în fața unei case mari, aratoase și tocmai cand se uita la ea cu mult jind, se deschise o fereastra și se ivi o batrîna care striga cu glas cîntat:

Hai fuguța ! Hai, fugita !
Plina, plina-i strachinuța !
Hai, vecinilor, la noi!
Masa-i pusa pentru voi.
Vecineilor, fuguța,
Plina, plina-i strachinuța !

Și pe ușa casei dadu buzna o droaie de caini și de pisici. Muc statu o clipa pe gînduri daca sa se lase prada ispitei, dar, luandu-și deodata inima în dinți, pași în urma catorva pisicuțe. Ele cunoșteau desigur mai bine ca el drumul spre bucatarie.
Pe scara, Muc se întalni cu batrana pe care o vazuse la fereastra. Femeia se uita la el încruntata și-1 întreba ce poftește.
— Ai chemat toata lumea la masa, raspunse Muc, și, fiindca sunt tare flamand, am venit și eu.
Batrîna rase și-1 întreba :
— De unde vii, om ciudat ? Toata lumea știe ca eu gatesc bucate numai pentru draguțele mele de pisici, și doar din cand în cand mai chem sa le țina tovarașie și niscaiva oaspeți de prin vecini, precum vezi.

Atunci Muc cel Mic îi povesti batranei cat de greu o dusese dupa moartea parintelui sau și o ruga sa-i îngaduie în ziua aceea sa manance și el laolalta cu pisicile.
Înduioșata de trista lui poveste, femeia îl pofti în casa și-i dadu sa manance și sa bea pe saturate. Dupa ce prichindelul mai prinse puteri, ea îl privi lung și grai:
— Muc, ramai în slujba mea ! N-o sa te ostenești prea mult, iar eu o sa am grija de tine.
Muc cel Mic se învoi bucuros, caci mancarea pisicilor îi fusese pe plac. Și așa ramase sluga la cucoana Ahavți. Slujba era ușoara, dar ciudata.

Stapîna Ahavți avea doi cotoi și patru pisici. In fiecare dimineața, Muc cel Mic le pieptana blana și le dadea cu pomezi scumpe.
Cand stapana pleca de acasa, Muc se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea strachinuțe cu mancare, și noaptea le culca pe perne de matase și le învelea cu macaturi de catifea.
Dar bucuria lui Muc nu avea sa țina mult. Cand batrana pleca de acasa, pisicile nu il ascultau pe omuleț și faceau multe stricaciuni. Așa ca batrana se supara și începu sa-i faca zile negre lui Muc. Atunci Muc se hotatî sa plece. Și pentru ca batrana nu-i platise, hotaraște sa ia ceva drept plata. Cu ajutorul unui cațel ajunge într-o camera secreta, de unde ia niște conduri pentru ca încalțamintea lui se rupsese și un toiegel. Mai tarziu avea sa afle ca toiegelul și condurii erau fermecați.

Își dadu seama ca nu e lucru curat cu condurii. Zbura cu ei, nu alta. Încerca în fel și chip sa se opreasca, dar în zadar.
Deznadajduit, începu sa strige, de parca ar fi strunit niște cai :
— Ptrr… Ho… Ptrrr !
Ca prin farmec condurii se oprira, iar Muc se tranti istovit la pamant.

Mult s-a mai bucurat Muc cel Mic de condurii lui. Așadar, tot dobandise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care sa-1 ajute în cautarea norocului.
Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degraba ; trupul lui micuț avea un cap, nu gluma, și nu-i era deloc ușor sa și-1 țina pe umeri.
În vis i se arata prietenul lui, cațelușul stapanei Ahavți, cel care-1 ajutase sa gaseasca condurii; se facea ca-i spune :
— Dragul meu Muc, nu știi sa dai condurilor o întrebuințare cu folos; afla ca de ai sa te rasucești cu ei de trei ori pe calcaie, ai sa zbori unde vrei; iar cu toiagul ai sa gasești comori, caci de se afla undeva ascuns aur, toiegelul te vestește ciocanind de trei ori în pamant; iar de se afla argint, numai de doua ori.

Așa visa Muc cel Mic. Cand se trezi, își aminti de visul lui nastrușnic și se gandi sa faca de îndata o încercare. Încalța condurii, ridica un picior și începu sa se rasuceasca pe celalalt calcai.

Oricine a încercat vreodata sa se învarteasca de trei ori în șir pe un calcai, încalțat cu niște conduri uriași, nu s-ar mira ca o asemenea isprava Muc n-a izbutut s-o faca dintr-o data ; și apoi mai trebuia pus la socoteala și capul lui greu, care-1 tragea ba într-o parte, ba în alta.
Sarmanul pitic cazu de cateva ori cu nasul în pamant, dar nu se dadu batut: se mai apuca o data și înca o data de aceeași treaba pana ce izbuti. Se învîrti ca o sfarleaza pe un calcai și își dori sa ajunga undeva pe aproape, într-un oraș mare.

Nici n-apuca bine sa-și sfarșeasca gandul, ca se înalța în vazduh, purtat de condurii nazdravani, care vasleau prin nori atat de iute, încat, pana sa se dezmeticeasca, Muc se trezi într-o piața cu multe tarabe, în jurul carora forfoteau cu treburi o mulțime de oameni.

Colinda încolo și încoace printre ei, pana socoti ca e mai cuminte s-o ia pe ulițe mai neumblate, caci.prin piața, în înghesuiala, îl calca pe conduri ba unul, ba altul. Mai-mai sa-1 dea gramada ! în învalmașeala, hangerul sau ascuțit împungea oamenii, așa încat cu chiu cu vai prichindelul scapa nebatut.

Muc cel Mic începu sa chibzuiasca în ce fel și-ar putea agonisi cîțiva banuți. E drept ca avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum sa dea el de un asemenea loc unde sa fie îngropat aur sau argint ?

La nevoie, ar fi putut face și altceva; sa-și arate oamenilor faptura lui hazlie și așa sa caștige bani; era însa prea mandru ca s-o faca. Pana la urma își aduse aminte de iuțeala picioarelor sale. Cu condurii nazdravani ar putea sa-și agoniseasca cele de trebuința — își zise el — și hotarî sa intre undeva în slujba ca ștafeta.

Socotind ca împaratul din aceasta cetate platește o astfel de slujba mai bine ca pe oarecare alta, afla unde este palatul lui. Un strajer care statea de veghe la porțile palatului îl întreba pentru ce a venit. Auzindu-1 pe Muc ca e în cautarea unei slujbe, îl trimise la pazitorul robilor.

Muc îi spuse și acestuia, fara zabava, pasul lui: cum ar vrea și el sa intre în slujba, ca ștafeta a împaratului.
Pazitorul robilor cata lung la el și-i spuse :
— Cum ? Cu picioarele tale de o șchioapa vrei sa slujești ca ștafeta a împaratului ? Piei din fața mea ! N-am chef sa-mi pierd timpul cu toți zanaticii!
Muc cel mic starui însa, spunand ca e gata sa se ia la întrecere cu cea mai buna ștafeta împarateasca.

Vorbele lui îi parura nespus de caraghioase pazitorului de robi, care-i porunci ca pîna în seara sa fie pregatit pentru încercare.
Dupa ce îl duse pe Muc la bucatarie și porunci sa i se dea sa manance și sa bea pe saturate, pazitorul robilor se înfațișa împaratului și-i povesti despre ciudatul omuleț și despre cererea lui. Împaratul, om hatru, se bucura ca pazitorul îl oprise pe Muc la curte ; va avea astfel prilejul sa petreaca puțin pe socoteala piticului.

Cu ajutorul condurilor fermecați Muc cel Mic a caștigat concursul și a capatat slujba de ștafeta a împaratului. Dar peripețiile abia încep.

Muc cel mic se bucura de mare trecere la împarat. Din aceasta cauza, ceilalți curteni au început sa-l dușmaneasca. Atunci Muc, pentru a le caștiga bunavoința, a început sa le dea banii pe care îi descoperea cu ajutorul toiegelului. Curtenii au devenit și mai invidioși. L-au urmarit, au vazut de unde ia banii, apoi s-au dus la împarat și au mințit ca Muc fura banii din visteria împaratului.

Dar dușmanul sau cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o data daduse iama cu mana-i lunga prin vistieria împaratului, spuse pe șleau :
— E hoț!
Se sfatuira cu toții și, într-o buna zi, Korhuz, marele paharnic, se înfațișa foarte mahnit la împarat. Amaraciunea i se citea pe fața, așa ca împaratul îl întreba de îndata ce are pe suflet.
— Vai! raspunse el. Sunt tare îndurerat, caci am pierdut bunavoința stapanului meu.
— Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz ? se mira împaratul. De cand sa nu mai fi lasat sa straluceasca soarele marinimiei mele asupra ta ?
Marele paharnic îi raspunse ca împaratul îl copleșește cu aur pe capetenia ștafetelor, iar preacredincioșilor sai sfetnici nu le mai arata milostivirea sa.

Mult se minuna împaratul la auzul astor vorbe și porunci sa i se dea îndata seama despre galbenii pe care-i împarțea Muc în dreapta și în stanga.
Uneltitorii îi strecurara lesne în minte banuiala ca Muc a furat aurul, într-un fel sau altul, din vistieria țarii.
Așa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, caci nu-i prea placea sa dea socoteala de banii vistieriei.
Împaratul porunci ca Muc sa fie urmarit în taina, spre a fi prins asupra faptului.

În noaptea ce urma acestei nefericite zile, Muc lua cazmaua — galbenii scoși erau pe sfarșite din pricina darniciei sale — și se furișa în gradina palatului, spre comoara tainuita, pentru a lua o alta gramada de aur.
Strajerii, în frunte cu marele bucatar Ahuli și cu vistiernicul Arhaz, îl urmarira de departe pas cu pas și, în clipa cand lua galbenii din oala și își umplu feregeaua, se napustira asupra lui, îl legara zdravan și-1 adusera de îndata în fața împaratului.

Împaratul, nemulțumit fiindca-1 trezisera din somn, întampina plin de manie pe cea dintai ștafeta a sa și îi puse bietului Muc tot felul de întrebari.
La picioarele împaratului zacea oala dezgropata, cazmaua și feregeaua plina cu aur.
Vistiernicul spuse ca atat el, cat și strajerii l-au vazut pe Muc cum se trudea sa îngroape oala în pamant.
Împaratul îl întreba pe Muc daca e adevarata învinuirea ce i se aducea și îi ceru sa marturiseasca de unde anume a luat aurul pe care voia sa-1 îngroape în gradina.
Muc cel Mic, știindu-se nevinovat, spuse ca ulcica cu aur o gasise în gradina și,ca nu voia nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotriva, s-o dezgroape.

La auzul acestor vorbe, toți cei de fața izbucnira într-un ras cu hohote, dar împaratul se facu foc în fața acestui raspuns pe care-1 socotea o sfruntata neobrazare a lui Muc cel Mic și striga :
— Nevrednicule, cum, dupa ce ai furat, mai vrei sa-1 și minți prostește și mîrșav pe stapînul tau ? Vistiernice Arhaz, raspunde ! Acest aur lipsește din vistieria mea ?
Vistiernicul arata ca lucrul e neîndoielnic. Ba chiar ca el și-a dat seama ca lipsește și mai mult aur, nu de puțina vreme, din vistieria împarateasca. Poate sa jure ca Muc este hoțul.

Împaratul porunci ca Muc cel Mic sa fie ferecat în lanțuri și zvarlit în turn, iar vistiernicului îi dadu aurul pentru a-1 pune la loc în vistierie.
Vesel de izbanda lui, Arhaz pleca acasa, unde își numara galbenii sclipitori; omul acesta marșav nu spuse însa nimanui ca pe fundul oalei gasise un ravaș în care era scris:

«Vrajmașul a navalit în țara. De aceea ascund aici o parte
din vistieria mea. Blestemul împaratesc sa-l ajunga pe cel care
va gasi aurul și nu-l va da de îndata fiului meu!
Sadi împarat».

În temnița sa, Muc cel Mic era framantat de ganduri negre ; știa bine ca cel care fura pe împarat e osandit la moarte, totuși nu voia sa dea în vileag fața de împarat taina toiegelului.
Vezi bine, se temea ca împaratul sa nu-i rapeasca toie-gelul și condurii.
Din pacate, condurii nazdravani nu-i puteau veni într-ajutor, caci, ferecat în lanțuri cum era, oricît s-ar fi zbatut, de rasucit pe calcai nu se putea rasuci.

A doua zi, însa, cand i se vesti osanda la moarte, chibzui ca tot mai bine ar fi sa traiasca fara toiegelul fermecat decat sa-l pastreze și sa moara; trimise vorba împaratului ca-l roaga sa-i îngaduie o întalnire tainica și îi dezvalui însușirile toiegelului sau. Mai întai împaratul nu-1 crezu, dar Muc fagadui ca, de nu va fi omorat, îl va încerca în fața lui.Împaratul îi dadu cuvantul sau împaratesc ca-l va lasa în viața daca se adeveresc spusele lui și porunci sa se îngroape în -pamant niște galbeni, fara știrea lui Muc.
Îi ceru apoi sa gaseasca galbenii cu toiegelul sau. Cat ai clipi, toiegelul ciocani de trei ori în pamant la locul cu pricina și numaidecat aurul fu scos la iveala.

Împaratul înțelese ca vistiernicul îl înșelase și, dupa obiceiul țarii, îi trimise un ștreang de matase, ca sa-și faca singur seama. Cat despre Muc cel Mic, îi spuse :
— E drept ca ți-am fagaduit viața, dar se pare ca nu stapanești numai taina acestui toiegel, și, daca n-ai sa marturisești de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei ramane întemnițat pana la sfarșitul vieții.
Muc se saturase de temnița numai dupa o singura noapte petrecuta în turn. De aceea îi marturisi împaratului ca tot meșteșugul sau statea în condurii nazdravani, fara a spune ca, pentru a-i folosi, era nevoie sa te învartești de trei ori pe calcai.

Împaratul facu și el o încercare : încalța condurii și numaidecît o lua la goana prin gradina. Ar fi dat orice sa se opreasca, dar nu cunoștea taina condurilor, iar Muc cel Mic, bucuros ca se poate razbuna, îl lasa sa fuga, pana îl vazu cazand la pamînt fara simțire.
Cand își veni în fire, împaratul se manie cumplit pe Muc cel Mic, care îl lasase sa alerge pana aproape sa-și dea sufletul.
— Am fagaduit sa te scot din temnița și sa-ți las viața, dar, daca nu vrei sa fii spînzurat, sa piei din țara mea în douasprezece ceasuri.

Porunci apoi ca toiegelul sa fie încuiat, împreuna cu condurii, în vistieria sa.
Mai sarac ca oricand, Muc cel Mic porni la drum, bles-temandu-și prostia care-1 facuse sa traga nadejde ca putea dobandi un loc de frunte la curtea împarateasca.
Țara din care fusese gonit era prea întinsa, așa ca, dupa opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deși mergea tare greu fara condurii lui dragi.

Trecand hotarul, parasi drumul mare pentru a se adanci într-o padure deasa, unde voia sa traiasca zilele ce-i mai ramasesera departe de lume, caci nespus îl mai mahnisera oamenii.
În inima padurii gasi un loc pe placul sau : un parau limpede, strajuit de smochini mari, umbroși, și o pajiște cu iarba moale care îl îmbia sa ramîna acolo.
Se tranti jos, hotarat sa stea așa nemancat sa-și aștepte sfarșitul. Copleșit de aceste ganduri negre, Muc adormi.

Cand se trezi, foamea îi dadea ghes; se gandi atunci ca e prea chinuitor sa mori de foame și ca mai cuminte ar fi sa caute primprejur ceva de-ale gurii.
În pomul sub care îl furase somnul zari niște smochine atat de frumoase, ca-i lasa gura apa. Se urca în pom, culese cateva și le manca cu pofta.
Apoi coborî spre parau ca sa-și potoleasca setea.
Dar tare se mai sperie cand în oglinda apei își zari capul împodobit cu doua urechi uriașe și cu un nas gros și lung.
Uluit, își apuca urechile cu mințile și într-adevar urechile erau lungi, mai lungi de o jumatate de cot.
— Urechi de magar ! Așa-mi trebuie, striga el, înciudat, ca i-am dat norocului cu copita, ca un magar !
Se plimba în colo și încoace pe sub pomi și, cand i se facu iarași foame, culese din nou cîteva smochine — altceva nu se gasea de mancare pe acolo.

Dupa ce se satura de smochine, lui Muc îi veni în minte ca ar putea sa-și ascunda urechile sub turbanul sau mare, ca sa nu arate atat de caraghios.
Dar cand se pipai la cap, își dadu seama ca urechile cele lungi pierisera. Se îndrepta în graba spre parau pentru a se încredința ca-i adevarat; își vazu chipul sau obișnuit, dintotdeauna; nasul cel lung și had pierise și el.
Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile : nasul și urechile i se lungisera din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintai, iar smochinele din cel de-al doilea pom îl lecuisera, și mai înțelese ca soarta milostiva îi daruise din nou o putere prin care sa-și dobandeasca fericirea.

Culese deci din amandoi pomii atatea smochine cat putea duce și se întoarse în țara pe care o parasise nu demult. În cel dintai targ care-i ieși în cale își schimba straiele ca sa nu-1 recunoasca cineva și o porni spre cetatea împarateasca, unde și ajunse curand.
Era tocmai vremea cand poamele abia încep sa dea în parg. Muc cel Mic știa ca marele bucatar cumpara bucuros astfel de bunatați pentru ospațurile împaratești și de aceea se opri la porțile palatului.
Nu trecu mult și marele bucatar ieși în curte. Cerceta marfurile neguțatorilor adunați la porțile palatului și ochii îi cazura și asupra coșulețului lui Muc.
— O ! Ce trufandale ! spuse el. Cu siguranța ca vor fi pe placul înalțimii sale Cat ceri pentru tot coșulețul ?
Muc cel Mic ceru un preț potrivit și facura targul.
Marele bucatar dadu coșul unui rob și pleca mai departe.

Pana una-alta, Muc se facu nevazut, caci se temea ca peste puțina vreme vanzatorul, a carui marfa era pricina napastei ce avea sa dea peste capațanile celor de la curte, va fi cautat și osandit.
La masa, împaratul se arata foarte vesel, nemaiconte-
nind cu laudele pentru mancarurile gustoase gatite de marele
sau bucatar și pentru grija cu care știa sa aleaga bunatațile
cele mai anevoie de gasit.
Dar marele bucatar zambea fudul, știind prea bine ce mai avea de adus la masa. De aceea arunca din varful buzelor doar cateva cuvinte: «Ei, urma alege» sau : «Om trai și-om vedea !» starnind curiozitatea prințeselor. În sfarșit, porunci sa fie aduse smochinele, frumoasele, ademenitoarele smochine, care fura întampinate de toți cei de fața cu un «A-a-a-a !» de placere.
— Ce coapte sunt! Ce îmbietoare ! se minuna împaratul. Bucatare, ești un om și jumatate, ai dobandit cu prisosința bunavoința mea !
Spunand aceste vorbe, împaratul — de felul sau zgarcit cu astfel de bunatați — împarți cu mana lui smochine mesenilor.
Fiecare prinț și prințesa primi cate doua, fiecare doamna de onoare, vizir și aga — cîte una ; pe celelalte împaratul le puse dinaintea sa și începu sa le înfulece cu lacomie.
— Vai, tata, ce ciudat arați! striga deodata prințesa Amarza.
Toți privira cu mirare spre împarat: pe cap îi crescusera niște urechi uriașe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se pana spre barbie.

Se uitara apoi unii la alții, înspaimantați, caci capetele tuturor erau gatite cu aceste ciudate podoabe.
E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsa curtea. Fura chemați în graba toți vracii din cetate, care se îmbulzira cu felurite hapuri și alifii; dar urechile uriașe și nasurile lungi tot pocite ramaneau.
Un vraci încerca sa reteze urechile unuia din prinți; zadarnica treaba, caci ele crescura pe data la loc.
În ascunzatoarea unde se pitise, Muc afla despre toate cele întamplate la palat și se hotarî sa se aștearna din nou pe treaba.

Din banii luați pe smochine își cumparase un veșmant ca de învațat, își lipi o barba facuta din par de capra, și astfel gatit, de puteai sa juri ca e un carturar adevarat, se înfațișa la palat cu un saculeț de smochine în mana.
Vraciul cel strain ceru sa i se îngaduie și lui sa dea o mana de ajutor celor cazuți în nenorocire.
Curtenii îl primira fara prea multa încredere. Muc dadu unuia din prinți sa manance o smochina și — minune ! pipaindu-și urechile și nasul, prințul vazu ca acestea erau ca și mai înainte, de marime obișnuita.
Acum toți curtenii voira sa fie lecuiți de vraciul strain.

Împaratul, fara sa spuna o vorba, îl lua de mana pe Muc și se îndrepta cu el spre iatacul sau.
Acolo deschise o ușa care dadea în vistierie și îi facu semn lui Muc sa-1 urmeze.
— Iata ! Aici se afla comorile mele, spuse împaratul. Alege ce-ți dorește inima, numai scapa-ma de pacostea rușinoasa care a dat peste mine !
Vorbele acestea îi mersera la inima lui Muc cel Mic și-i rasunara în urechi ca versul cel mai dulce.
De cum intrase, își zarise condurii nazdravani și toiegelul fermecat, dar umbla cu luate-aminte prin încapere, prefacandu-se uimit de comorile împaratești.

Cum ajunse însa la condurii sai, îi încalța iute, apuca toiegelul, își smulse barba calpa și-i arata împaratului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.
— Împarat far de cuvînt! grai el. Ai rasplatit credința slugii tale prin nedreptate. Ramîi osandit sa porți toata viața urechile acestea slute, care sa-ți aminteasca în fiecare zi de Muc cel Mic!
Și, vorbind astfel, se rasuci repede pe calcai, își dori în gand sa plece îndata de acolo și nici n-apuca împaratul sa strige dupa ajutor, ca Muc era departe.
De atunci Muc își duce traiul pe meleagurile noastre, un trai îndestulat, dar singuratic, caci e suparat pe oameni.
Dupa încercarile prin care a trecut, Muc a dobandit multa înțelepciune și, cu toata înfațișarea lui neobișnuita, e un om vrednic de lauda și nu de batjocura.

Aici se ispravi istorisirea tatalui meu.
Mi-a parut rau ca m-am purtat grosolan cu bunul pitic și tata ma ierta de a doua parte a pedepsei, care trebuia sa urmeze.
Le-am spus și prietenilor mei minunata poveste a vieții lui Muc și l-am îndragit cu toții atît de mult, încat nici unul n-a mai rîs de el.
Dimpotriva, de atunci înainte l-am socotit vrednic de cinstire, facand totdeauna în fața lui temenele adanci, de parca ar fi fost un cadiu sau un muftiu.