Familiarizat cu „literatura arestată" – cum am denumit într-un manual al meu destinat liceenilor creațiile care au dezvăluit martirajul românilor din temnițele comuniste –, mie unuia nu mi-a fost greu să ghicesc în „tăticul Poet" pe Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, născut la 2 mărțișor 1905, în Cîmpulung, Argeș – mutat la Cer la 29 prier 1975, din București). M-am întrebat însă, în contextul creat cu obstinație nu numai în Școală, ci și-n societatea românească aflată la cheremul neocomuniștilor securiști-fripturiști, „emanați la revoluția din 1989", cîți dintre cititorii paginilor datorate lui Sergiu Ciocârlan vor dezlega ghicitoarea?

Dacă G. Călinescu în subcapitolul Tradiționaliștii din Istoria literaturii române dela origini pînă în prezent (București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941) citînd cîteva strofe menționează: Sînt foarte multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr, care e un medelenizant al Oltului sgomotos vitalist și cu peisagiu propriu [...]... La început temele sînt simboliste și poemele sînt încărcate, după obiceiul Elenei Farago, cu abstracțiuni subliniate, într᾽o compoziție deslînată, interminabilă, gata de a luneca pe panta prețiozității. Tăind nemilos în acest morman de crăci, găsim o remarcabilă lirică chiuitoare [...] Poema caracteristică este Toamnă oltenească, cu mult prea lungă, replică mai haiducească la Azi și pe vremuri [sic?!] de Ion Pillat [...] Radu Gyr continuă a scrie, abundent, acum cu infiltrații argheziene, făcînd abuz de vociferație (p. 784) iar Mircea Scarlat în Dicționarul scriitorilor români (București, Editura Fundației Culturale Române, 1998, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu), îi consacră două pagini în care găsesc: Torentul liric țîșnește spontan, înzestrarea nativă fiind mai puternică decît înteligența artistică. [...] Numeroasele cărți de stihuri pentru copii denotă un simț ludic pronunțat (pp. 475-476); în colosala sa Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Pitești, Editura Paralela 45, 2008) totalizînd 1529 de pagini Nicolae Manolescu nu catadicsește să scrie despre Radu Gyr decît o singură propoziție numai în textul referitor la criticul Alex. Ștefănescu, anume că Poetul n-a fost arestat ca ortodoxist ori ca nostalgic al Basarabiei românești, ci ca fostă căpetenie în Garda de Fier (p. 1300)... Niciun cuvînt despre volumul Sîngele temniței ori măcar despre celebrul manifest Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Desigur, au apărut generoase referiri în memorialistica de după 1990, de remarcat fiind, bunăoară, paginile calde închinate acestui creator de excepție – „munte de suferință, demnitate și disperare" – de Ioan Ianolide în volumul Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă (București, Editura Bonifaciu, 2012): Un om legendar și reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său și a cîntat în poezia sa toată pătimirea unei generații, un munte de suferință, de demnitate și de disperare – acesta este Radu Gyr. El a cîntat, pe toate registrele, toată jalea dar și marea credință a neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos și trup plăpînd. Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu. [...] Și-a trăit viața mai mult prin temnițe, cînd sub burghezi, cînd sub fasciști, cînd sub comuniști. A făcut studii strălucite, a fost profesor universitar. Talentul și l-a dăruit poeziei, deși îl atrăgea și muzica. Gingășia lui naturală a fost crispată de tragedia vieții sale și a cîntat toată gama frămîntărilor și chinurilor acestui secol. Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naționalist român, dar nu era șovin, nu a cunoscut ura de rasă și a iubit oamenii cu putere de sacrificiu. Opera lui este vastă. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorîndu-le, căci în temniță nu se permitea scrisul și nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin închisori și de acolo în țară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenței românești, a fost în același timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare și descrierea crudei realități dar mai presus de toate a fost forța credinței și afirmării noastre. Poezia lui este profund creștină, națională și umană. Deși nu are numai valoare locală și temporală și va putea fi citită oricînd cu același interes pe toate meridianele lumii, totuși nimeni nu o va înțelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului și a trupului. Într-o zi această poezie în cătușe va ieși la lumină.

Cea mai răscolitoare creație, citată parțial și de Ioan Ianolide, care a circulat învățată pe de rost în închisori, a fost Az᾽ noapte, Iisus...:

Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adînci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veșminte,
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Și mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lîngă mine pe rogojină...
– Pune-mi pe răni mîna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
Parcă purtase lanțuri, cîndva...

Oftînd, Și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpățînă,
Și mișunau păduchi și guzgani.
Simțeam cum îmi cade tîmpla pe mînă,
Și am dormit o mie de ani...

Cînd m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri...

– Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am pipăit, și pe mîinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...

Dacă aceste strofe nu l-au mișcat îndeajuns pe criticul Nicolae Manolescu pentru a scrie măcar o frază în uriașa-i Istorie... nu-i decît vina lui, nu a Poetului...

Spre a contura fugitiv personalitatea celui de mai multe ori răstignit în închisori mai redau două aprecieri critice emoționante: una, elaborată, a lui Ilie Tudor, tatăl celebrului rapsod-poet Tudor Gheorghe:

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui, în fața căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiți, iar pentru dușmani foc mistuitor...

Sufletul lui era un vulcan în erupție. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde și săgeți neiertătoare pentru dușmanii țării.

Eleganța lor s-a născut din suferință, iar puterea de penetrație din uriașul talent și sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. Sensibilitatea crescută în focul unei tinereți entuziaste, pregătită pentru mari transformări, dar urmărită mereu de ura contemporană care n-a înțeles, mai bine zis n-a vrut să înțeleagă, măreția idealului legionar, sau a înțeles și frica de cele ce-i așteptau i-a unit, știind că biruința Mișcării însemna sfârșitul corupției din sferele puterii politice cele mai înalte în frunte cu Carol al II-lea.

Perfecțiunea și frumusețea poeziilor lui Gyr, de comparat, doar, poate, cu versul eminescian în cîteva ipostaze, se datorau, pe lîngă talentul cu care a venit pe lume și culturii sale deosebite.

Anii de studenție au fost dominați de filosofia creștină prin titanii ce o reprezentau, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea etc..., cu care a fost camarad de crez și generație.

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în buza obraznică a imposturii vremii, a tendințelor vădite de a minimaliza creația valorică, nu numai a lui Gyr, dar și a tuturor celor care ridicaseră steagul dreptății românești.

Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului roșu și ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale? Puteau să admită, cei îngălați pînă la saturație cu doctrină dușmănoasă împotriva credinței în Dumnezeu, ca tineretul entuziast și credincios să le fie stavilă?

[...] Părăseam celula, fugeam din iad și ne retrăgeam acolo, sus, unde aripile sufletului se desfășurau în voie, în libertate, în toată măreția lor. Aceasta a fost opera lui Gyr, pentru cei mai mulți dintre noi. Răsfoiesc acum, cu un nod în gît și cu o încîntare ce nu poate fi înțeleasă în adîncimea ei decît de cei ce au trăit-o, cartea lui. [...] (Ilie Tudor, De sub tăvălug, ediția a III-a, Constanța, Editura MJM, 2010). 

A doua apreciere, mai simplă, aparține unui discipol, Nicolae Enescu, profesor de limba română la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș:

Radu Gyr este pentru unii poetul poeziei în lanțuri, dezvăluind posterității suferințele de neimaginat prin care au trecut personalitățile românești în temnițele comuniste.Pentru alții, el este profesorul universitar desăvîrșit, care a luminat spiritual generații de studenți. Pentru mine, pe lîngă acestea, este unul dintre trimișii lui Dumnezeu, care mi-a întărit sufletul cu dragostea și credința sa. O bună parte din viața mea am mers, spiritual, alături de el, cel care pășea, prin adevăr, pe calea Domnului (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei, Pitești, Editura Pămîntul, 2007).

Iată că, fără să fi intenționat inițial, am alunecat didacticist în scrierea acestui articol și simt acum nevoia rotunjirii evocării; de aceea revin la cartea lui Ioan Ianolide, ce reiterează cele petrecute spre sfîrșitul vieții chinuite a lui Radu Gyr:

Prin 1963-1964 comuniștii erau stăpîni necontestați în țară și au decis eliberarea deținuților politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus:

„Dacă nu cedați, dacă nu vă supuneți, dacă nu capitulați fără condiții, vă exterminăm pe toți. Ai o mare înrîurire asupra tuturor. Poți să-i salvezi ori poți să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum ați făcut voi. Ori, ori. Alegi între viață și moarte. Nu acceptăm amînări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viața întreagă, ca să moară mitul credinței voastre. Tu poate ești gata să mori dar gîndește-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ține de cuvînt: dacă te lepezi de credința ta, vă vom da libertate tuturor deținuților dar dacă nu vă ies gărgăunii și nu sînteți în stare să coborîți și voi pe pămînt și să vedeți realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiți. Nu ești atît de inconștient încît să bagi în mormînt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în cîmpul muncii. O să fiți și voi productivi. Bă, lumea este în mîna noastră și nu o scăpăm. Nu te uita că voi sînteți mai mult morți, căci avem toate mijloacele științifice să vă punem pe roate. Noi nu te mințim, nici tu să nu ne minți. De altfel, nici nu mai puteți face nimic. Poporul e gata să vă sfîșie. Nu mai aveți viitor dar depinde de tine dacă veți mai trăi sau veți fi exterminați".

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul și mintea îi erau nevătămate. „I-am privit cu dispreț și milă", îmi mărturisea el ulterior, „dar și conștient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseților și sacrificiilor unei vieți, ale unei generații, ale celor mai buni dintre noi și în ultimă instanță vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de acești exponenți ai neantului. Viața abia licărea în mine. Ar fi fost o ușurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Știam bine ce suflete curate și sfinte zac între ziduri, pîndite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni și al lumii întregi? Simțeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit și le-am cîntat. Am greșit uneori dar întotdeauna am năzuit spre ideal și nu ne-am prețuit nici familiile, nici sănătatea, nici viața. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sînt stăpîni. Am văzut atunci alte hecatombe de morți iar pe ei rîzînd în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufletește am acceptat să dau o declarație, care să devină publică, prin care să-mi reneg trecutul și opera. A trebuit să scriu în termenii dictați de securiști. Îmi rupeam din suflet și am simțit că totuși sînt slab, că am atins limitele rezistenței, că sînt umilit și batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieți. Viață fără pată?! Sufletul a fost totuși salvat. Te privesc și văd sufletul imaculat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuși ceva, puțin după părerea lor, esențialul după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut dar cu convingerea că am învins. Am fost puși în libertate. Cîțiva nu am fost îngenuncheați. Deși torturați, noi credem mai mult! Sînt necesare lacrimile pocăinței. Am învățat pe viu ce înseamnă a fi cu adevărat creștin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, așa cum am trăit-o și am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăție și de adevăr. Am fost urîți și prigoniți cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade dar în lumea întreagă se simte un vînt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricînd. Am ținut să îți mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întîlnirea noastră atît de neașteptată!"

Eram atunci amîndoi la băile Călimănești. Ulterior ne-am mai întîlnit. Continua să scrie poezie de substanță și de frumusețe dar scria și la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur și sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petrașcu l-au ucis la Sibiu iar pe Radu Mironovici îl știa sechestrat într-o comună. Tragedia poetului nu se sfîrșise. El continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniștilor.

Lovit de zeci de ani din toate părțile, acum îl loveau frații de condei, în țară și peste hotare. D. Micu și alții l-au atacat crud și nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era „huliganul", „banditul", „decadentul", „obscurul", „misticul", „fascistul", „criminalul". În ultimele zile tocmai citise niște critici mîrșave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte și în zori era neînsuflețit.

Radu Demetrescu a fost, ca încă alți nenumărați români puși în situații limită, o conștiință contorsionată de ispitele politrucilor vînduți diavolului (am redat intenționat argumentele unuia dintre aceștia, spre a atrage atenția cititorilor analogia cu manipularea diavolească din vremurile noastre – de astă dată făcută la scară planetară – a multora dintre semenii noștri, care au crezut că serurile experimentale anticovidice vor salva viețile altora!); omul firav, bolnăvicios a pierit, dar – spre spaima organizatorilor atrocităților de ieri și mai ales a ideologilor (neo)marxiști de azi ce se amăgesc cu principiile draconice ale „corectitudinii politice" impunînd legi de amputare a memoriei și de măsluire a istoriei – ne rămîne celor însetați de Frumos și de Adevăr Poetul Radu Gyr. Să-i rostim cu demnitate numele, să-i perpetuăm opera recitind-o și mai ales recomandînd-o elevilor și studenților, maturilor și vîrstnicilor. Radu Gyr e și va fi prezent, ori de cîte ori îl vom evoca pioși; ne stau la-ndemînă cărțile retipărite, blogurile oricînd frecventabile. Profetic, el ne liniștește frămîntările cotidiene, ne alină disperările induse diabolic, ne tămăduiește rănile sufletești provocate ieri de comuniști, astăzi de globaliști – ideologii avînd ca numitor comun satanismul. Memoria miilor de deținuți politic a făcut miraculos posibil să putem reasculta glasul marelui Poet creștin Radu Gyr:

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cîntec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi.
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținîndu-ne de mîini,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fîntînile-n fîntîni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și-n cîntecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În zîmbetul ce va miji
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămînță-n taina lor.

Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mîngîieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mîine, ca și ieri,
Va sîngera sau va iubi.

Astăzi, mai mult ca oricînd, sub înverșunatele uneltiri ale globaliștilor neomarxiști, avem nevoie de „vechiul duh fecund" al înaintașilor, care i-a menținut liberi în spirit, exemplari creatori-mărturisitori. Spre deosebire de alte popoare ale lumii supuse și ele acelorași odioase plandamonii, noi, românii, avem pe Sfinții Martiri ai temnițelor comuniste Care Se roagă pentru noi în Ceruri. Să ne alăturăm Lor în rugăciuni stăruitoare, în Biserici și-n casele noastre, căci altminteri vom pieri.