În 16 iunie s-au împlinit 134 de ani de la nașterea filosofului ortodox Nae Ionescu. Tot în acest an s-au împlinit 84 de ani de la moartea martirică a Profesorului.

Din păcate, după decembrie 1989, considerația acordată marelui creator de școală filosofică românească nu a fost una pe măsura uriașei sale personalități. În schimb, detractorii lui Nae Ionescu i-au depășit în ticăloșie până și pe bolșevicii anilor ’50.

Rămâne cum a spus Constantin Noica: „Dacă în România nu poate fi reconsiderat cineva, este Nae Ionescu”. Prietenii știu de ce!

Pentru a arăta rolul uriaș al lui Nae Ionescu în edificarea culturii române majore, redau câteva mărturii ale ucenicilor săi fideli, la rândul lor uriași ai culturii românești și universale (Vasile Băncilă, Petre Țuțea, Emil Cioran, Mircea Eliade, Părintele Gheorghe Calciu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica).

Vasile Băncilă: „Nae Ionescu a dat conaționalilor săi exemplul unei vieti de mare îndrăzneală și de stil personal. Iar celor care îl înlocuiesc pe Dumnezeu, morala, familia, prietenia și chiar neamul, cu rangul social, le-a dat un exemplu de o cerbicie dusă pînă la martiraj, pe care din nefericire aceștia nici nu-l pot pricepe”.

Tot după Vasile Băncilă, Nae Ionescu a fost „cel mai mare gazetar după Eminescu, într-un timp când am avut colosali gazetari”.

Petre Țuțea: „Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși”.

Mircea Eliade: „Când se va scrie istoria problemelor filosofiei românești, se va vedea că, vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu”.

Părintele Gheorghe Calciu: „A vorbi despre ortodoxia lui Nae Ionescu este ca și cum ai căuta să demonstrezi într-o noapte cu lună că luna este pe cer”.

Mircea Vulcănescu: „Datoria noastră, a celor ce l-am cunoscut și l-am iubit, nu este să-i pomenim gândurile numai spre deșarta aducere-aminte. Ci să ni le facem trup, să ne luptăm cu ele, pentru propria noastră echilibrare. În lupta pe care o duce neamul nostru pentru a-și găsi un chip spiritual al lui, contactul cu un om care a atins, cu aripa vie a gândului său, toate apele cugetării, toate ispitele stării omenești, nu poate fi decât binefăcător”.

Constantin Noica: „Așa va fi stat singur, în temniță. Iar - om liber cum era - nimic, nici măcar înțelegerea lui fără seamăn față de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunității noastre, dacă n-ar fi venit temnița. Dumnezeu e al tuturor popoarelor și Viata e a tuturor oamenilor vii. Dar a venit temnița. Sfârșitul vieții sale i-a adus temnița. Dumnezeu și Viața sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plătit, pentru ca Dumnezeu și Viața să coboare peste neamul nostru”.

Nae Ionescu: A fi „bun român”

Întâmpinarea, plină de dorința sinceră a unei lămuriri, pe care colegul meu de învățământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe cari noi, la Cuvântul, le socotim drept fundamentale.

D. Frollo se întreabă surprins și, oarecum, îndurerat: de ce și de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un "bun român"? Și nici nu mai așteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinii d-sale îi apare ca evidentă.

La prima impresie - desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea așa cum e pusă de d. Frollo și, în genere, de toți românii catolici sau numai catolicizanți, este cu mult prea puțin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei.

În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toți românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un "bun român". Nici unul însă nu se oprește la chestiunea mai simplă - dar cea relevantă - dacă un catolic poate fi "român". Et pour cause (n.r. și e clar de ce!, în limba franceză), Căci a fi "bun român" este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi "român" pur și simplu. Dar ceea ce în adevăr  atinge miezul problemei noastre nu e chestiunea bunului român, ci a românului.

Să ne lămurim. "Bun român" este o noțiune foarte vagă, foarte complicată și foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, și, în ultimă analiză, de apartenență spirituală.

Bercu Solomon, din târg de la Pașcani, care muncește de dimineață până-n noapte, care își plătește regulat birurile și e respectuos de legile țării, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este desigur un "bun român".

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învățătură la Roma, a adus de acolo dovada latinității noastre și a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conștiinței noastre naționale, este iarăși un "bun român". Și tot așa, pentru a ne ține în istorie:

Ion Brătianu-tatăl, care a construit armătura statului românesc modern și a urmărit, cu o putere vie încă în copii lui, înstăpânirea românilor asupra statului și avuției din coprinsul lui, a fost un "bun român".

"Buni români" toți aceștia trei, fără îndoială. Dar și români? Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Solomon, săracul - deși poate cel mai patetic dintre toți. La el situația e clară: "bun român", adică: bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e nevoie să fii numaidecât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon, deși nu este exclus ca acesta să fi murit în război, cu liniștea detașată și lipsită de retorism a celor cari cu conștiința împlinirii unei datorii față de o realitate colectivă care îi înglobează și îi depășește.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaș este unul dintre ctitorii conștiinței românești. S-ar putea pune oare la îndoială românismul lui? Și totuși, se poate. Eu nu vreau să cercetez aici dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă că pot afirma că nu e nevoie să fii român, ca să faci ce a făcu Micu.

Iată, mai anul trecut, ne-a cercetat aici în București un englez, colonelul Wedgewood. Wedgewood este un englez de baștină. Neamul lui fabrică porțelanuri de vreo două sute de ani. Colonelul nostru este însă...ziarist. Poate că puțini oameni au făcut pentru conștiința etnică și pentru naționalismul evreu cât a realizat Wedgewood, acest stăruitor și îndărădnic militant al sionismului. Care este însă situația lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un "bun evreu". Este el însă pentru asta și evreu? Evident, nu!

...Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.

Mai rămâne cel al lui Ioan Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgewood este și aici hotărâtor. S-ar putea totuși ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fii român. A voi să fii român nu înseamnă însă și a fi român. A fi român însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme. Un bob de grâu. dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolțește și dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăși structura bobului de grâu. Așa se petrece și cu "românia" noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi. Voința noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăși în chip normal pe noi înșine decât încetând a mai fi noi înșine. Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost "bun român", adică a avut cele mai bune intențiuni pentru poporul și statul nostru - dar "român" nu a fost. După cum nu e grâu sămânța care sfârșește prin a purta un spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi "buni români". Es ist zu viel des Guten (n.r. Asta e prea mult, în limba germană în text). Noi ne-am mulțumi numai cu răspunsul la o întrebare...mai modestă: Buni români puteți fi și, desigur, sunteți. Sunteți însă și români? O vom lămuri tot noi.

Cuvântul, 30 octombrie 1930 (inclus în Roza vânturilor)