ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Am încheiat anul bisericesc cu așezarea omoforului Maicii Domnului în raclă, adus de Apostolul Toma care, întorcându-se din India unde fusese trimis la propovăduire, a văzut cum se înălță cu trupul la cer, semn că sfârșindu-și misiunea, Tatăl a înălțat-o la El, nu a înviat-o.

În prima zi, l-am cinstit pe Dionisie Exiguul, acel care a propus începerea calendarului cu anul când s-a născut Hristos, împărțind în două istoria umanității – înainte și după Hristos. În prima duminică aflăm despre întâlnirea lui Hristos cu Nicodim, personalitate a vremii, membru al Sinedriului,  funcție politică importantă pentru acel timp. Pe el  îl întâlnim ceva mai târziu, când spune dacă nu cumva oamenii sunt condamnați fără a fi judecați. Atunci, i s-a reproșat retoric, dacă nu este și el de partea Lui Hristos. Spre deosebire de cei mai mulți farisei care căutau a-L prinde în ”vorbă”, Nicodim  vine sincer, impresionat de minunile pe care le făcea Hristos, nefăcute până atunci și nici de atunci, spre noi. Dorința lui sinceră era justificată și chiar o pildă pentru intelectuali și nu numai. Era limpede că minunile lui Hristos erau semne dumnezeiești dar voia, firește, să știe mai mult, să înțeleagă rostul anume ca rugăciunea să-i fie bine primită. Evanghelistul Ioan o face pilduitor pentru a primi în suflet și minte rostul iubirii care L-a făcut pe Dumnezeu să-l trimită pe Unul Născut Fiul Său: Căci ”Dumnezeu, atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis pentru ca toți cei care vor crede în El, nu vor pieri, și vor avea viață veșnică!”  În corelație intimă cu aceasta este anticipat rostul jertfei care urma. Este astfel  amintit  un paragraf din cartea Numeri unde este relatată întâmplarea cu șarpele de aramă care spânzurat pe un băț vindeca pe cei mușcați de șarpe. Era o tămăduire cu totul miraculoasă ce arată cum, doar privind spre o imagine poți fi vindecat.  Este surprinsă  o consonanță subtilă care arată cât de nenumărate sunt căile prin care Domnul intervine în viața omului ca într-un dialog tainic. Și așa este câtă vreme, să nu uităm, că omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu din pământul-mamă peste care a suflat din Duhul Său. În esență, toate minunile retro-testamentare au consonanțe specifice în Noul Testament,  împreună alcătuind  un tot armonios  cu relații de reciprocă îmbogățire, care și-au pus pecetea pe cultura europeană și mondială. Așa se face că întâlnim teofanii, arătări a lui Dumnezeu care asigură o continuitate ideatică și afectivă sinergic întâlnite în viața Lui Hristos. Am amintit de spânzurarea șarpelui de aramă pe lemn care prefigurează răstignirea pe Cruce a  Mântuitorului. Nu  avem cum să nu amintim de proorocul Isaia a cărui Carte care este apreciată ca Noul Testament din Vechiul Testament.


Consonanțe între Vechiul și Noul Testament

În dialogul Mântuitorului cu Nicodim transpar principalele evenimente ale Vechiului Testament și pomenirea lui la Începutul Anului Bisericesc are, s-ar putea spune, o valoare întemeietoare. Semnificativ, sub acest aspect, este  că dialogul se desfășoară nu în altă parte decât în Biserică, spațiu de grație în care cele două Legăminte se împletesc, cele noi fiind coerente cu cele dinainte într-o tensiune creatoare intrinsecă. Este cel mai bun prilej pentru a reliefa faptul esențial că oamenii nu se pot mântui singuri. Căzuți, prin neascultare, în acel ”aici” ca într-o ”vale a plângerii”, descoperă cu stupoare că ”aici” nu este și nu are cum fi izbăvirea. Toată literatura utopică arată cu prisosință că eliberarea vine de sus, pentru că, nu se află  nimeni care să aibă acces spre înaltul pierdut și, de aceea Hristos, Fiul lui Dumnezeu este singura poartă spre cer și de Numele Său depinde izbăvirea, eliberarea, împlinirea și vederea celor cerești. Totul se află într-un fel de solidaritate, întemeiată prin Botez, știut fiind că ”noumen este oumen”, numele este omul, destinul său în legătură cu Sfânta Treime, în împărtășirea cu Dumnezeu. Prin neostoita ei lucrare Biserica devine comunitate activă prin Botez și Evanghelistul Ioan scrie: ”De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu – apa cea dintru începuturi deasupra căreia se purta Duhul lui Dumnezeu. În contrast cu nașterea din trup, cea din cer presupune o naștere prin sămânță care, căzând pe un pământ primitor zămislește o altă o altă făptură umană. Cauza propriu-zisă a nașterii este ”semănarea” unei semințe într-un pământ care e rodnic și zămislește o ființă umană. În paralel cu această naștere de natură trupească, cu mult superioară ei, este nașterea de sus, din Duh, fiind una din apă și din duh ca la începuturi. Evenimentul în sine este cu mult mai important decât nașterea trupească și este săvârșit în taina Botezului într-un act fizic deosebit de simplu, dar foarte important în afara căruia totul pare încremenit, strivit de tăvălugul trecerii. În fond, cele două componente sunt mereu împreună de la actul cel mai simplu când mângâiem o floare fără a o rupe când duhul este în tot ceea ce este cuprins în concepte ca ”gând, intenție, motivație, determinare, mișcare lăuntrică”.

Cu adânca-i taină,  lumina sporește… a lumii neînțelesuri

Componenta duhovnicească este ca o umbră și se vorbește și de ”umbra gândului”, metaforă ce se răsfrânge într-un evantai de semnificații. Atât de simplul fapt de a dărui, de pildă, o floare este unul ce îmbogățește realitatea. A înțeles-o bine Blaga când scria: Eu nu strivesc corola de lumini a lumii și nu ucid cu mintea mea /în flori, în ochi, în buze și morminte./….eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micșorează ci mărește a lumii taină….și tot ce-i neînțeles/se schimbă-n taine și mai mari…așa îmbogățesc și eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister/și tot ce-i ne-nțeles se schimbă-n taine și mai mari/sub ochii mei căci eu iubesc și flori și frunze și morminte”. Prin iubire, duhul îmbogățește realitatea și, în niște limite, își îmbogățește viața, îmbogățindu-se totodată cu frumuseți dumnezeiești a căror farmec crește pe măsură ce se sustrag rațiunii. Îmbogățirea nu este una a ceea ce primești, chiar pe merit, ci una a ceea ce dăruiești. Nu e atât, cum s-a spus justificat în parte, că ”dăruind, vei dobândi”. E ceva mai mult și anume ”dăruind, vei dăinui”, vei trece prin timp căruia îi vei putea dărui numele. Și toate își au izvorul în  acele ”rațiuni ale inimii” pe care mintea nu le înțelege și, mărind taina, susține lumea. Evanghelistul Ioan, al Iubirii scrie că ”Dumnezeu este duh” și se exprimă în manifestări duhovnicești care sunt realități specifice. Vorbim până și de ”duhul pământului”. Spunem simplu  că  Dumnezeu iubește, ceea ce este implicat în afirmația despre Dumnezeu ca  iubire, adică deplinătatea a tot ceea ce reprezintă duhovnicie. În diferite grade, fiecare dintre noi experimentează iubirea ca existență, acel ”a fi în”, motiv pentru care devenim părtași ”a fi”, ca mulțime structură  a realităților dumnezeiești. O spune deslușit Apostolul neamurilor în cea de a doua Epistolă către corinteni:

Dragostea îndelung rabdă, dragoste este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește . Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul/Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr/Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă/Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desființa darul limbilor va înceta; știința se va sfârși. /Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim/Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este parte se va desființa/ Când eram copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului/Căci vedem acu ca în oglindă, în ghicitură iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin precum am fost cunoscut și eu/Și acum rămân acestea trei – credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea.

Hristos este astfel Calea, singura posibilă către cer și prin El; singura șansă a lumii create de a se împărtăși din cele  cerești, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmând că odată cu omul a căzut întreaga creație și odată cu el poate fi reabilitată existențial. Este, într-un fel normal, câtă vreme știm că omul este un microcosmos unde reverberează macrocosmosul. De aceea concepte cum sunt izbăvirea, eliberarea, mântuirea împlinirea, vederea împărăției, viața veșnică sunt concepte care exprimă scopul pentru care omul a fost creat. Tot din acest motiv, numim omul ”coroană a creației” căruia îi sunt date toate și sunt posibile prin împărtășirea pe Dumnezeu. Biserica însăși este ctitoria prin care omul se împărtășește cu Dumnezeu, coexistă cu el și, din acest motiv lucrarea ei în veac este una continuă. Semnificativ este, sub acest aspect, că istoria însăși este împărțită în două mari etape – înainte și după Hristos.

”Nașterea cea din apă și din Duh”

Este taina de căpătâi a Bisericii pentru că aici omul se împărtășește și aceasta se face prin Taina Botezului așa cum spune Evanghelistul Iubiri la care se referă Hristos în convorbirea cu Nicodim: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în împărăția cerurilor. Nașterea dintâi, aceea din trup este una prin sămânță care ajunsă pe un ogor primitor dă naștere ființei umane. Avem de-a face cu o naștere trupească, proprie tuturor viețuitoarelor, însă, doar omului îi este dată și o naștere din Duh și o mărturisim: ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. În popor se vorbește, atunci când botezul trece de cel 40 de zile și copilul devine mai irascibil că ”cere botezul”, expresie deosebit de semnificativă pentru devenirea lui ca om, făcut după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Orice act al omului subliniază existența unei dimensiuni spirituale -  de la dăruirea unei flori sau a unei cărți. Dacă dăruim o floare sau un buchet, actul capătă substanțialitate în funcție de motivația care l-a determinat. Mai ales, dăruirea unei cărți poartă un mesaj deschis ca invitație spre a fi împreună. Omul este chemat să trăiască deopotrivă pe palierul duhovnicesc ca ”homo sapiens” dar și la cel dumnezeiesc că purtând chip divin spre a se îndumnezei pe sine și mediul în care trăiește.

Mai spunem că ”Dumnezeu este Iubire”, nu că iubește, dimensiune implicită, este existență, este o fundamentare ontologică și omul făcut după chipul și asemănarea nu este doar trup cu nevoi specifice; el este și Duh care se manifestă în dorințele, aspirațiile, visele și speranțele sale care se manifestă în și prin trup.  De aceea pentru a ajunge în împărăția cerurilor care, scrie Apostolul Pavel, nu e mâncare și băutură, ci „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Nașterea din apă și Duh poate fi receptată ca o reînnoire a Facerii lumii, din momentul când Duhul Omului se plimba peste ape.

La pas cu Sandu Tudor prin ”țara durerii înserate” mărturisim

Cum veneam singur, însingurat de adâncime

Iată-mă alături de mine
Cu străinul pe care doream să-l întâlnesc
Și pe a cărui umbră umblam
Dar parcă fără să-L rănesc.
Bună seara, prieten bun și domnesc
Intra la lăuntrul cum se cuvine
Ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine