Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile interioare, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:

– Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi putem cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!

Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.

N-a fost singura dată când Valeriu mi-a împărtășit astfel de trăiri înalte. Într-o altă zi, nu mult după Crăciun, m-a rugat din nou să-l ascult și mi-a spus:

– Azi noapte târziu mă rugam. Mă simțeam mângâiat de Harul lui Dumnezeu  și mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conștient și fericit. Deodată am simțit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinței mele. Începând de la extremitățile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar știam că nu e vorba de moarte și cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creștea. Sufletul a urcat ușor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simțeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înțelegătoare ca atunci. Știam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simțeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc și fără să-l resping. Viața și materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură și a ieșit din trup. Am știut atunci că pot să merg fără opreliștea materiei oriunde aș fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleșit. Primul gând a fost să merg să-mi văd familia dar mi-am amintit de sfaturile Părinților din Pateric, care poruncesc să nu te încredințezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înșele diavolul și să te piardă. Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic care avea un înger de lumină ce-i descoperea multe taine și-l ajuta să facă mari minuni, încât se dusese vestea despre el. Dar bătrânul ieșise de sub ascultarea starețului și a obștii și se credea inspirat de însuși Dumnezeu. Au fost zadarnice chemările la supunere din partea starețului, căci el îi socotea pe toți pizmătăreți și-i disprețuia. Deci a venit la el îngerul și i-a zis: „Tu ești cu adevărat fiul meu cel binecredincios. Am făcut multe minuni prin tine dar ei nu te cred, căci te urăsc. În noaptea aceasta îi vom încredința pentru totdeauna că eu sunt îngerul lui Dumnezeu și tu ești vasul Lui cel ales. Să-i chemi să vină la fântâna din curtea mănăstirii, în miezul nopții, și să fii și tu acolo. Eu voi veni și voi arăta puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu”. Deci în miezul nopții s-a dus la fântână. Îngerul luminos a apărut și intrând în fântână i-a spus: „Aruncă-te în fântână și eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că ești sfânt!”. Bătrânul s-a aruncat în fântână și a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, a continuat Valeriu, m-am temut să nu cad în ispită și am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac și aceea voi face!

Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el și i-am spus:

– Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezășia adevărului și a  binelui. Te supui ascultării față de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nu am nici cărți duhovnicești să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste și înfricoșat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuință pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat! Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercați. Să ne ferim de ispite!

Valeriu m-a ascultat atent și a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristețe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin și împăcat cu hotărârea mea și tocmai această smerenie a lui m-a încredințat de starea de har în care se afla.

Tot cam în vremea aceea știu că mi-a povestit mai multe vise ale sale, dar din păcate nu am reținut decât unul, și acela incomplet. Părea că se deschide înaintea ochilor un câmp plin de toate frumusețile și roadele pământului în care munceau oameni ce nu aveau voie să guste nimic. Dacă cineva ar fi cutezat să atingă un fruct oarecare, oricât de mic, se declanșa o alarmă automată și paznici cruzi și fără suflet pedepseau și ucideau fără milă. Știind acest lucru, muncitorii renunțaseră să se atingă de acele minunate bunătăți. Apoi a sunat ora mesei. Muncitorii s-au împărțit în nouă cete, care au venit rând pe rând la cazanul comun să primească rația. Prima ceată au fost paznicii, care erau sănătoși și rumeni. A doua erau muncitorii atleți și puternici care depășiseră normele. A treia ceată muncitorii palizi, care depuneau cele mai mari eforturi. A patra ceată, slabi și gârboviți, erau muncitorii obosiți, istoviți și inapți de munci grele. A cincea erau copiii trudiți și aspri. A șasea ceată erau bătrânii, adunați într-un convoi trist, gârboviți, hămesiți, speriați și umiliți. A șaptea ceată erau bolnavii descompuși, chinuiți, schilodiți, jalnici, plângând și jelind. A opta cuprindea experimentele de degenerare a oamenilor, încât apăreau creaturi diforme, hidoase, unele ținute în borcane de protecție. Cea din urmă ceată era însă și mai monstruoasă, schelete între nebunie și moarte, disperați, bezmetici, halucinanți: erau toți cei supuși unor pedepse. La fiecare ceată exista o altă hrană. Primii au mâncat mult, gras și dulce, apoi mâncarea s-a tot subțiat și s-a făcut amară ca fierea, dar înfometații o mâncau cu disperare. Între cete nu existau legături. Femeile erau la un loc cu bărbații dar nu se mai deosebeau între ei. Câmpul râdea încărcat de roade. Muncitorii și-au reluat lucrul.

Cu fiecare zi ce trecea Valeriu se apropia de moarte. În ultimele luni de viață a fost vioi, bucuros, a scris poezii și ne-a vorbit cu însuflețire. Se sedimentaseră în el toate ideile din trecut și formaseră o viziune închegată despre Biserică, lume și viață. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine și pe Gheorghe și ne-a spus:

– Doresc mult să slujim Domnului întru totul și întru toate. Suntem fiii Bisericii și nu ne vom despărți de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei și activități creștine. Creștinismul reînvie, dar sarcinile creștinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viața de zi cu zi în egoiste și mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate și continuitate în lume și în viață, deci să nu părăsim nici un plan al existenței noastre, ci prin toate, în toate să fim creștini. Dușmanii sunt mulți din afară și dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile și stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfățișare creștină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forțe uriașe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreștina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica și creștinătatea. Purtăm în noi o experiență atât de amarnică încât am fost umpluți cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos și oamenilor în modul în care am înțeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus.

Valeriu rostea cuvintele limpede și liniștit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala și puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre și peste viața noastră toată. Am fost trei! Dintre ei am rămas în viață numai eu, căci Valeriu și Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port această uriașă și sfântă povară. Cred că am trăit numai pentru că Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt conștient și responsabil pentru ceea ce scriu aici. Mă rog fierbinte lui Dumnezeu să-mi ajute și rog pe oameni să se oprească o clipă din iureșul amețitor al vieții și să cugete mai adânc la rostul lor.

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe fața lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere și nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui și primeau putere și întărire.

În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără neliniști, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineață eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis ușa. Am plecat liniștit, chemat tainic de Valeriu. Simțeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deținut care mi-a zis:

– Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi  se va sfârși!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simțit nici durere și nici spaimă, mi se părea că totul e firesc și am răspuns:

– Știu!

Când am ajuns la ușa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate și zâmbea fericit, deși unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simțit și a deschis ochii:

– Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

– Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

– Să ai grijă să se plinească toate după cuviință. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat și pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit și s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deținuți că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. W., care de obicei era în vervă, acum se așezase moț în pat și cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-și ia rămas-bun. Până și „reeducații” se îmblânziseră și, impresionați, căutau și ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut, încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace și taină.

Valeriu își pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu și mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori și de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câțiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat și parcă întruchipa el însuși cântecul. Apoi a mulțumit cu recunoștință băieților.

– Să dați slavă lui Dumnezeu toată viața! le-a spus el.

Unui tânăr de o rară curăție i-a zis:

– Tu ești o floare! Dăruiește tot parfumul sufletului tău Celui ce ți-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:

– Nu te teme să te încredințezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns și vei înțelege viața și lumea în Duhul Sfânt.

A venit și un poet și Valeriu l-a privit cu dragoste:

– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creștină. Poeții au mari daruri și mari răspunderi. Slăviți-L pe Dumnezeu și toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atât de emoționat încât n-a reținut ce-i spusese. Uimit, a ieșit afară și m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit și un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:

– Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-ați ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârșitul vieții mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aș bucura mult să reveniți la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere și aceasta mă mișca. Harul era în el iar eu mă împărtășeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu și fără intenție, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit și W., plin de fiori și evlavie cum nu era el de obicei:

– Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, și nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăția lui Dumnezeu să intrăm pe aceeași poartă!

Valeriu i-a răspuns:

– Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înțeleg frământarea dar vă rog să veniți la Hristos ca Pavel, fără șovăială, fără ocolișuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăința și încreștinarea poporului evreu. Nici un neam din lume și în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

W. era adînc mișcat. S-a înapoiat în patul lui și a continuat să-l privească pe Valeriu.

Pe la ora zece a fost vizita medicală. Era o doctoriță cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să și-l deschidă față de noi. L-a privit pe Valeriu și a înțeles și ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

– Vă mulțumim pentru toată grija ce ne-o purtați. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcționeze în această cameră o lumină pe timpul nopții.

– Lasă tu lumina! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis și lui:

– Nu vă supărați, dar această rugăminte vi-o adresăm și dumneavoastră, căci și dumneavoastră vă îngrijiți de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susțină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci o bucurie și o deplinătate cum rar am mai simțit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu și numai așa îmi pot explica starea lui de har, cât și uimirea mea și a prietenilor care erau de față.

Cu ultimele puteri mi-a spus:

– În primul rând gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El fără nici o îndoială. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Eu plec dar voi aveți de purtat o cruce grea. Fiți tari în credință, căci Hristos va birui toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci furi și tâlhari caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!

S-a oprit puțin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:

– Vă mulțumesc din suflet pentru tot ce ați făcut pentru mine. Rostul suferinței noastre este schimbarea la față a lumii. Creștinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertați… Să mă ierte orice om față de care am greșit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama și surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveți grijă de ele…

Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat.

– Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârșit!

A ridicat ochii albaștri spre cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârșită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Și-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, așa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate perchezițiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toți deținuții se aflau în curte în așteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit și s-au închinat. L-au luat în primire doi deținuți de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ținut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă și a fost îngropat noaptea. O parte din lucrușoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce și nici nu i s-a scris numele nicăieri.

Vestea despre viața lui a străbătut toate temnițele și mulți îl pomenesc cu evlavie.

Amin.