Cu cinstirea Marelui Ierarh Nicolae începe șirul sărbătorilor de iarnă care culminează cu Nașterea Domnului Iisus Hristos și se încheie cu Botezul său de către Sf. Ioan Înaintemergătorul care prin veacuri cheamă: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Zi aducem cuvenită cinstire Sf. Ierarh Nicolae, consacrat în mentalul nostru ca Făcător de minuni, născut la Patra cetate aflată prin părțile Lichiei într-o familie de neam bun și drept credincioși după cuvântul Psalmistului ”ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor care și-a dat rodul său la vremea sa”. Rodul a fost un prunc dumnezeiesc botezat Nicolae, cu sens de ”biruitor de popor”, anticipând biruința poporului creștin și a creștinismului ca religie a iubirii, propovăduită de Hristos, a căcare ne cheamă în veci: ” În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu a, biruit lumea”. Îndată după naștere, maica sa Nona nu a mai avut alt copil, Nicolae arătându-se din fragedă pruncie drept credincios făcător de minuni, postind din primele zile. Se povestește că, din primele zile, fiind în baie a stat trei ceasuri în piciorușe în semn de cinstire a Sfintei Treimi. De hrănit, se hrănea doar sânul drept anticipare a dreptei credințe căreia avea să i se consacre cu întreaga făptură. La școală fiind, s-a dedicat cu întreaga făptură studiului ocolind ”tovărășiile rele”, reușind să sporească în învățătură și preferând ca să întârzie în rugăciune ascultând glasul proorocului ”Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu”și rămânând în rugăciune în timp și peste timp, studiind Sfintele Scrieri. În toate se arăta mai degrabă obișnuit nu cu cele propriei vârste ci cu înțelepciunea celor care au petrecut ani îndelungați în post și rugăciune în care duhul său se simțea în deplinătatea libertății de a se apropia de Dumnezeu. Toate se împlineau chibzuit cu făptuirea binelui și când episcopul locului l-a primit la sine pe ”tânărul bătrân” s-a adresat celor de față: ”Iată, fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se celor întristați ca o mângâiere. O fericită este turma care se va învrednici a avea un asemenea păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și îl va duce la pășunea bunei credințe; apoi se va arăta ajutor fierbinte celor ce sunt în nevoi.” Această adevărată proorocire avea să se împlinească întocmai și preot fiind, Sf. Nicolae a continuat a trăi în post și rugăciune sârguindu-se a spori în duhovnicie și pregătindu-se a cârmui treburile bisericii cu râvnă și pricepere, cu timp și peste timp. De la Sf. Nicolae nu a rămas nici nimic scris, opera a fiind una a faptelor fără de care, încredințează Apostolul Iacob, credința este moarteă, propovăduirea zadarnică la fel propovăduirea ca și încrederea oamenilor. Pecetluind fapta, credința este propovăduitoare și se împlinește cucernic în altele aidoma ca o lumină mereu aprinsă la altarul Dumnezeului Cel Unul în treime – Părinte, Fiu și Duh Sfânt. Când unchiul său, al cărui nume îl purta a plecat să se închine la Sfintele Locașuri spre Palestina a încredințat cârmuirea Bisericii tânărului său nepot, care s-a vădit vrednic de o asemenea încredere. La puțin timp,au urmat drumul veșniciei și părinții săi iar Sf. Nicolae rămas unicul moștenitor. Cucernic din fire, a urmat cuvintele Mântuitorului – le-a vândut, banii i-a dat săracilor și s-a dedicat lui Dumnezeu rugându-se: ”Către Tine, Doamne, am înălțat sufletul meu; învață-mă să fac voia Ta că Tu ești Dumnezeul meu. Către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu”. Nenumărate i-au fost facerile de bine și una dintre cele mai cunoscute este aceea despre bogatul care avea trei fete foarte frumoase dar i-a fost dat să rămână sărac încât mai că nu avea nici măcar ce să mănânce. Sub o asemenea încercare, bărbatului i-au trecut prin minte gânduri necuvioase, însă Dumnezeu care nu ”voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” a făcut să afle Sf. Nicolae pe care l-a trimis ca ajutor și a pus pe ascuns trei pungi de galbeni care vaea să-l mângâie pe tatăl îngrijorat și să salveze fetele de căderea în păcat ce le pândea dată fiind sărăcia.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: „O! Nicolae, pentru această dregătorie și pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai viețuiești ție, ci altora”. Apoi, vrând a învăța pe oile sale faptele cele bune, nu-și mai ascundea viața sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi știa viața, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor viețuirea lui, nu pentru mărire deșartă, ci pentru folosul și înmulțirea slavei lui Dumnezeu, încât s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”.

Sărmanilor le era tată, celor săraci milostiv și celor în suferințe alinareAșa s-a făcut, că, în timp,Sfântul Nicolae a devenit oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune și model credincioșilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu credința, cu duhul și cu curăția”. Apoi era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. De îmbrăcat se îmbrăca simplu, hrana era aceiași cu a pustnicilor și mânca doar foarte puțin și totdeauna numai o dată pe zi, la sfârșitul zilei. In rest, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând cu răbdare nevoile celor ce veneau la dânsul, iar ușile casei lui erau deschise tuturor, fiind bun cu toți cei care-I călcau pragul casei și apropiat de cei în suferință. Așa s-a făcut că celor sărmani le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiți și tuturor mare făcător de bine. Apoi, și-a câștigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstorești și pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune și cu bună înțelegere, cinstiți cu treaptă preoției, adică pe Pavel de la Rodos și pe Teodor Ascalonitul, bărbați cunoscuți de toată Grecia.Astfel, bine păștea turma cea încredințată lui, a oilor lui Hristos cele cuvântătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credința cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împărați ai Romei, Dioclițian și Maximian. De la ei a ieșit atunci poruncă prin toată lumea, ca toți credincioșii să se lepede de Hristos și să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliți, cu chinuri, prin temnițe și cu munci grele, apoi, în sfârșit, cu moarte silnică să fie pedepsiți.Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns și până în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgânătății celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creștinilor, cu limbă slobodă propovăduia credința cea bună a lui Hristos și se arăta gata a pătimi pentru El. Zelul său nu a trecut neobservat și, prins de muncitorii păgâni a fost aruncat în temniță, dimpreună cu mulți creștini. Avea să petreacă aici mult timp suferind cu stoicism toate relele – foame, sete, frig și regimul chinuitor al temniței. Găsea însă din preaplinul inimii să facă din cuvântul său hrană pentru săraci, băutură pentru însetații și mai ales dăruindu-le învățătura dătătoare de viață a dreptei credința punând temelie de neclintit bisericii lui Hristos Dumnezeu și aducând la drepta credință pe cei ”oile cele pierdute” și punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.După aceea, iarăși s-a dăruit pace creștinilor și ca soarele după norii cei întunecați, așa a strălucit dreapta credință sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutând Hristos cu dragoste de oameni asupra moștenirii Sale, a pierdut stăpânirea păgânilor, izgonind de la împărăție pe Dioclițian și Maximian; iar cu dânșii a izgonit pe cei ce slujeau păgânătății elinești și a ridicat poporului său corn de mântuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredințat stăpânirea Romei.Timpul împlinirilor a venit când cetatea Mirelor avea să-l primească din noi ca păstoral său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia și fără sânge încununat. Acesta, având darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile și neputințele oamenilor, nu numai ale celor credincioși, ci și ale celor necredincioși. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat și foarte iubit; căci strălucea cu curăția inimii și era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioșie și dreptate. Dumnezeiescul arhiereu, râvnitor a străbătut toate locurile acelea, neobosit risipind capiștile idolești și curățind turma sa mulțimea uneltirilor diavolești. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit și asupra capiștei Artemidei, care fiind locaș al idolilor, era mare și foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capiști, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite și izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaș Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Râvnitor ca un al doilea Ilie

Binecredinciosul împărat Constantin, martor la toate și vrând să întărească credința în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se țină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinții Părinți, au propovăduit luminat dreapta credință, iar pe Arie, rău cugetătorul și semănătorul de eresuri l-a dat anatemei. Apoi închinându-se Fiului lui Dumnezeu cu o aceiași cinste și de o ființă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieștii și apostoleștii Biserici. Atunci fost întrunit soborul Sfinților Părinți și Nicolae a fost unul din cei 318 Sfinți Părinți, care cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie apărând dogmele credinței celei drepte și tuturor le-a făcut cunoscut cu drepta credință. Un istoric al Bisericii relatează cum, cum plin de râvnă dumnezeiască, văzând că Arie nu accepta aergumentele, a avut cutezanța ca, în mijlocul soborului să-l rușineze pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, ieșindu-și fire pălmuindu-l peste obraz. Toți s-au minunat, Sfinții Părinți întristându-se au aplicat canonul i-au luat însemnele cele arhierești decâzându-l de la crepturile ce I se cuveneau de drept. Privind din înălțimile luminate, Domnul nostru Iisus Hristos și Preabinecuvântata lui Maică, au dat dreptate nevoințelor suferite de Sfântul Nicolae, binevoind spre fapta lui cea plină deîndrăzneală și au lăudat râvna lui cea dumnezeiască.

Aceeași vedenie a avut și oarecare din Sfinții Părinți cei mai vrednici, precum însuși Sfântul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dânsul, cunoscând din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfântului. Puși în fața unui fapt împlinit, părinții au tăcut și apoi l-au cinstit cum se cuvenea ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, repunându-l în drepturile ce-I fuseseră luate. Când s-a întors de la sobor,Sfântul Nicola a adus turmei sale iubite pace, binecuvântare și învățătură sănătoasă la toată mulțimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă și străină a tăiat-o din rădăcină și pe ereticii cei împietriți și nesimțitori, care îmbătrâniseră în răutate, mustrându-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pământ înțelept, care curăță toate cele ce sunt pe arie și în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Altă dată, întâmplându-se în țara Lichiei foamete mare și cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguțător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă țară și dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira și acolo să-și vândă grâul cu preț. Deșteptându-se neguțătorul din somn și aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela.Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguțătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorât în cetatea Mira și a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetățenii, aflând mângâiere în acea foamete și auzind cele istorisite, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu și fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel mine.Înștiințându-se de aceasta, Sfântul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către țărmul acela și în cetate, ca să potolească cearta dintre dânșii.

Apoi, îndată, toată cetatea și voievozii, auzind de venirea sfântului, i-au ieșit în întâmpinare și s-au închinat lui. Sfântul a întrebat pe voievozi de unde sunt și unde merg? Ei au zis că sunt trimiși de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfântul i-a sfătuit să dea învățătură ostașilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luând pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certând pe ostași, au potolit tulburarea și s-au învrednicit de binecuvântarea sfântului. Făcându-se aceasta, au venit oarecari cetățeni din Mira, care, plângând cu lacrimi și căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru niște oameni osândiți fără de vină. Ei spuneau cu mâhnire, că, nefiind sfântul acolo, a venit Eustatie ighemonul și, umplându-și mâinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osândit la moarte pe trei bărbați din cetatea lor, care n-au greșit nimic, „de care lucru toată cetatea se mâhnește și plânge, așteptând întoarcerea ta, stăpâne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată așa nedreaptă”.

Pe toate acestea le făcea sfântul cu mare îndrăzneală și nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvântul lui era cu stăpânire și lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul. Cei trei bărbați, izbăviți de moarte, văzându-se întorși din ghearele morții către viață, plângeau de bucurie cu lacrimi fierbinți și strigau cu mulțumire toți cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit și ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea și, când se apropia de el, îi întorcea fața, iar când cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfântul că-l va spune la împărat și va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvârșite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-și ocârmuiește cu dreptate stăpânirea. Mustrat de conștiință și înfricoșat de îngrozirea sfântului, cu lacrimi cerea milă și se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutând să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit și a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetății, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfântul știa cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osândit la moarte pe cei nevinovați și tot poporul dădea mare mulțumire Sfântului părinte Nicolae. Abia fiind îmblânzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie și cu multe lacrimi, mărturisea greșeala să și nu mai arunca vina pe altcineva.Voievozii cei mai sus pomeniți, împreună cu cei ce veniseră cu dânșii, văzând toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de râvnă și de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni și, primind binecuvântarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergând acolo, au alinat tulburarea ce era și săvârșind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia și au avut cinste și multă laudă de la împărat și de la toți dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au și fost învredniciți a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici și vicleni ai oamenilor răi, neputând a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate și vrăjmășie.Trecând puțină vreme, clevetitorii s-au temut că nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă și să iasă la iveală răutatea lor, încât să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viață pe acei bărbați, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărârea cea dintâi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfârșit făgăduinței. Deci, îndată s-a dus la împărat cu față mâhnită și cu chip posomorât, ca un vestitor de rău, vrând a se arăta că se îngrijește mult pentru viața împăratului și cu credință se sârguiește pentru dânsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înșela cu cuvinte viclene și meșteșugite, pornindu-l spre mânie asupra celor nevinovați și zicând: „Nici unul din cei ce stau în temniță nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecând în cel dintâi gând rău, nu încetează a cugeta vicleșug și a gândi asupra ta cu răutate. Deci, poruncește mai iute să-i omoare, că nu cumva apucând ei înainte, să săvârșească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfârșit scopurile lor cele rele”.Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osândit la moarte pe cei nevinovați; dar fiind seară, s-a amânat uciderea lor până a doua zi dimineață. Înștiințându-se despre aceasta, străjerul temniței și plângând mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovați, a venit la voievozi, zicând: „Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste și cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aș fi răbdat acum despărțirea de voi și mai puțină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi, n-ar fi venit o mâhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mâine dimineață, vai mie! ne vom despărți unul de altul cu amar și de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fețe, nici nu vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rânduiți dacă vreți ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voința voastră”.dintr-înșii, cu numele de Nepotian, și-a adus aminte de Sfântul Nicolae, care, stând în Mira înaintea celor trei bărbați, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit și preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicând, unul către altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbați de moartea cea nedreaptă, caută acum și asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie și nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată și glasul nostru a amorțit, mai înainte de ieșirea sufletului și limba noastră se usucă, aprinzându-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ți aducem. Degrabă să ne întâmpine îndurările Tale, Doamne, și ne scoate pe noi din mâinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mâine de dimineață vor să ne omoare; sârguiește spre ajutorul nostru și ne izbăvește pe noi, cei nevinovați de moarte”.Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El și, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfântul și plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae.

Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicând așa: „Scoală-te iute și eliberează pe cei trei voievozi, care sunt ținuți în temniță, pentru că fără de vină sunt clevetiți și cu nedreptate pătimesc”. Și, spunând tot adevărul, i-a zis: „De nu mă vei asculta și de nu-i vei elibera pe dânșii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia și rău vei pătimi”. Mirându-se împăratul de îndrăzneala Sfântului Nicolae, se gândea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său și i-a zis: „Cine ești tu care îndrăznești a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpânirii noastre?”. El i-a răspuns: „Nicolae îmi este numele și sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Spuneți adevărul netemându-vă de rău

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie și, sculându-se, se gândea ce este aceasta? Asemenea și lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfântul și tot același lucru i-a spus pentru acei bărbați. Deșteptându-se, Avlavie s-a temut și se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunându-i ce a văzut și acesta în vis. Iar el degrabă mergând la împărat i-a spus vedenia și ceea ce i s-a arătat lui și se minunară amândoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amândoi. Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniță și a zis către dânșii: „Ce vrăjitorii ați făcut de ați trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătându-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudându-se că degrabă va aduce război”, iar ei neștiind nimic se întrebau unul pe altul, de știe vreunul ceva – că nici unul nu știa nimic – și cu ochii umiliți au căutat unul spre altul.Văzând împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blândețe și a zis către dânșii: „Netemându-vă de rău, spuneți adevărul”.

Iar ei cu ochii plini de lacrimi și foarte mult tulburându-se, au zis: „Noi, împărate, vrăjitorii nu știm, nici am plănuit ceva rău asupra stăpânirii tale, nici am gândit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi așa și vei afla vicleșug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; și nu numai cu noi acești trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruți. Noi ne-am învățat de la părinții noștri a cinsti pe împărat și, mai vârtos decât toate, a avea credință către dânsul. Drept aceea, acum cu credință am păzit viața ta, iar cele încredințate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cârmuit, slujind cu osârdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o și războiul cel plănuit de vrăjmași l-am risipit, arătând prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce știu bine. Iar stăpânia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecați și cu groază așteptăm a pătimi. Așadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osârdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă și de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morții și osândirea ne-a cuprins pe noi”.Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaților acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu și se rușina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoiește a pune altora legi, vede însuși că face judecăți fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor și a început a vorbi către ei cu blândețe. Iar ei, uitându-se cu umilință către împărat, îndată au văzut chipul Sfântului Nicolae șezând împreună cu împăratul și făcându-le milostivire și iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luând ei îndrăzneală au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbați în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne și pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra”. Iar împăratul, luând cuvânt, a zis: „Cine este Nicolae și pe care bărbați a izbăvit? Spuneți-mi cu de-amănuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate. Cunoscând că Sfântul Nicolae este mare plăcut al lui Dumnezeu și minunându-se de îndrăzneala și de râvna lui pentru cei năpăstuiți, a eliberat pe voievozii aceia, zicându-le: „Nu eu vă dăruiesc viața, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ați chemat spre ajutor. Deci să mergeți la dânsul și să-i dați mulțumire, apoi spuneți-i lui din partea mea: Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mânia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!”. Acestea zicând, le-a încredințat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniță de aur, împodobită cu pietre scumpe și două sfeșnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira. Astfel, cei trei voievozi dobândind preaslăvita mântuire, îndată au pornit pe cale și cu bucurie au venit la sfânt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulțumire i-au dat, că unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea și cântau, zicând: „Doamne, Doamne, cine este asemenea Ție, Cel ce izbăvești pe săracul din mâna celor mai tari decât dânsul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiți, ci și pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.Altădată niște corăbieri plutind de la Egipt spre părțile Lichiei, li s-a întâmplat o furtună mare, încât și pânzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toți se speriară de moarte. Iar când și-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodată nu-l văzuseră, decât numai auziseră de dânsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi – s-au îndreptat cu rugăciunile către dânsul și l-au chemat în ajutor. Iar sfântul, îndată s-a arătat lor și a intrat în corabie, zicând: „Iată, m-ați chemat și am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeți”. Apucând cârma, se vedea cum cârmuiește corabia. Apoi a certat vântul și marea, precum și Domnul nostru odinioară, Care a zis: „Cel ce crede în Mine și lucrurile care le fac Eu, acela le va face”. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării și vântului și acelea îi erau ascultătoare.După aceea, corăbierii, purtați de vânt lin, au sosit în cetatea Mira și, ieșind din corabie, au mers în cetate, vrând să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzându-l mergând la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine și, alergând, au căzut la picioarele lui, dându-i mulțumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească și de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci și pentru mântuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înșii cu ochii cei duhovnicești gândul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu și-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dânșii: „Cunoașteți-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoașteți-vă inimile voastre și gândurile vi le îndreptați spre bună plăcerea de Dumnezeu, pentru că, deși ne tăinuim și ne socotim a fi buni de către ceilalți oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea, sârguiți-vă cu toată osârdia a păzi sfințenia cea sufletească și curățenia cea trupească, căci sunteți biserică a lui Dumnezeu, precum grăiește dumnezeiescul Apostol Pavel: „De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu”.Astfel, mustrând pe bărbații aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar fața lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fața lui ieșea o rază preastrălucită, ca și din a lui Moise și vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dânsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfântul, îndată afla îndestulată mângâiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dânsul, mult sporea întru cele bune. Așa că nu numai cei credincioși, dacă se întâmplă a auzi ceva din limba cea dulce și izvorâtoare de miere, ci și cei necredincioși se umileau și se povățuiau spre mântuire, lepădând răutatea necredinței cea din tinerețe și primind în inimă cuvântul cel drept al adevărului.

Ca un luceafăr al Bisericii

Marele plăcut al lui Dumnezeu a viețuit ani destui, strălucind în mijlocul cetății Mirelor cu dumnezeieștile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: „Ca un luceafăr de dimineață prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale și ca soarele ce strălucește asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor și ca niște mir de mult preț, bine mirosind tuturor”.În adânci bătrânețe, fiind plin de zile bune, și-a dat datoria cea de obște a firii omenești, bolind puțin cu trupul, apoi și-a săvârșit bine viața sa vremelnică. Deci a fost petrecut în pace binecuvântată și cu psalmi spre viața cea neîmbătrânită și fericită, însoțindu-l sfinții îngeri și întâmpinându-l cetele sfinților. Lângă cinstitul lui trup au venit adunându-se episcopi de prin toate cetățile, în mulțime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a șasea a lunii decembrie. Au urmat multe minuni de către sfintele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorât mir cu bună mireasmă din moaștele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului veneau mulțimi la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor și nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputințele se vindecau cu acel sfânt mir, nu numai cele trupești, ci și cele sufletești. Duhurile cele viclene erau puse pe fugă viață, ci și după moartea sa biruindu-le cum și acum și astăzi răspunzând rugăciunilor cu aceiași blândețe ca atunci când era în viață.Odată, niște bărbați temători de Dumnezeu, de la gura râului ce se numește Tanais, auzind de moaștele cele izvorâtoare de mir și vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune.

Umplând corabia cu grâu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălășluit mai înainte în capiștea Artemidei și pe care îl izgonise de acolo Sfântul Nicolae, risipind capiștea, simțind că vrea să plece corabia către marele părinte, mâniindu-se pentru risipirea capiștei cum și pentru izgonirea sa de acolo, se sârguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfântului.Astfel, diavolul s-a gândit să facă împiedicare bărbaților acelora din calea pe care o plănuiseră și să-i lipsească de sfințenie, făcându-le piedici dorinței lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie și se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbații aceia: „Aș fi vrut să duc aceasta la mormântul sfântului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putință unei femei neputincioase ca mine și bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atâta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luând vasul acesta, să-l duceți la mormânt și să turnați untdelemn în candela sfântului”. Zicând diavolul acestea, a dat vasul în mâinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se știa însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme și să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neștiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui și au luat vasul cu untdelemn diavolesc și, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vântul dinspre miazănoapte și a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gândeau să se întoarcă înapoi. Întorcând corabia, li s-a arătat Sfântul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică și le zise: „Unde mergeți, bărbaților? Pentru ce ați lăsat calea ce vă stă înainte și vă întoarceți? În mâna voastră este a potoli viforul și a face corabiei calea ușoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuși diavolul; deci aruncați-l în mare și îndată veți avea calea cu bună sporire”.

Auzind acestea, bărbații aceia au luat vasul și l-au aruncat în adâncul mării. Și făcând aceasta, îndată a ieșit de acolo fum negru și pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu și fierbând apa din adânc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca niște scântei de foc, încât foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie și de frică țipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească și să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Lichia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor și s-au bucurat; apoi au plutit cu bine până la cetatea cea dorită. Acolo, închinându-se moaștelor celor izvorâtoare de mir ale grabnicului ajutător și apărător, mulțumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălțând rugăciuni marelui părinte, s-au întors în țara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întâmplase pe cale.Multe, mari și preaslăvite minuni a făcut Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat și pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul mării la uscat; răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor; izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; șchiopilor, umblare; surzilor, auz; muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește. Ale cărui minuni precum este cu neputință a le număra, tot așa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl știe Răsăritul și Apusul, și toți creștinii cunosc nenumăratele lui minuni. Îl cheamă în rugăciuni tinerii și bătrânii, cei bolnavi și cei sănătoși, cei în încercări și-I aduc mulțumiri toți cei care s-au bucurat de rodul rugăcinilor lui. De el se bucură și copii care-și pun ghetuțele la geam să vadă în ce fel Bunul Moș le răsplătește faptele. Punem în apă ramuri mici de copac așteptând înfolrirea până la sărbătoarea Nașterii Domnului – dacă înfloresc e semn că păcatele au fost iertate. Așa să ne împorobim și noi sufletele, așteptând cu inima cât un purice, ca odinioară, să vină Moșul pe coș cu darurile sale iar de nu reușește își face emisari pe cei care ne iubesc. O sărbătoare a blândeții, a iubirii și a bucuriei de a fi laolaltă în neînserata bunătate a lui Dumnezeu. Îngenunchind în fața icoanei Sfântului Nicolae, spunem cu Vasile Voiculescu:

Acum, mă-nchid umil în rugăciune

De ea mi-s fibrele vieții, toate

Și inima șoptind-o-n taină-mi spune

Această simplă, unică minune.

Gătește-te: El însuși vine acum la tine.