ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La începutul anului 1881, în ziua de 9 februarie, Dostoievski moare pe neașteptate, în vârstă de 60 de ani. O hemoragie puternică și subită l-a trântit la pat pentru câteva zile. Simțea că moare; a chemat-o pe Ana Grigorievna, i-a spus să deschidă la întâmplare Sfânta Evanghelie, Biblia lui de care nu se despărțise nici în acea epocă de goană după noroc prin Apus. Ana Grigorievna a deschis-o la întâmplare, acolo unde Mântuitorul merge să Se boteze la Ioan. Acesta refuză la început, dar Mântuitorul îi spune: „Nu mă opri, ci îndeplinește ceea ce trebuie”. Atunci Dostoievski se adresează soției lui, care plângea, spunându-i: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”.

A strâns copiii în jurul patului, a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola „Fiului risipitor” și, după ce a citit-o, el a ținut copiilor săi o cuvântare în care le spunea că suprema bucurie a vieții și supremul bine pe care poate să-l aibă un om în viață e să nu-și piardă credința în Dumnezeu. „Chiar dacă nenorocul v-ar paște să fiți criminali în viață – le spune copiilor lui –, nici atunci să nu pierdeți încrederea în Dumnezeu, care e bun și vă va ierta”. Cu aceste cuvinte a chemat preotul, s-a împărtășit și și-a dat sfârșitul.

Domnilor, înmormântarea lui a fost o înmormântare ca de țar. Peste 100.000 de oameni din toate straturile sociale de pe tot cuprinsul Rusiei, reprezentanții tuturor societăților rusești, de toate felurile, au ținut să participe la această înmormântare. Călugării de la Alexandr Nevski, unde erau înmormântați numai țarii și aristocrații, au oferit un loc unde să fie înmormântat, iar slujba au dăruit-o familiei, adică i-au slujit pe gratis. O noapte întreagă studențimea din Petersburg a vegheat în jurul sicriului, citind psalmi și rostind cântări bisericești.

Iată, domnilor, acest om care trecuse prin cele mai abominabile patimi, care fusese chiar ocnaș, modelat de credința din el, de misiunea pe care a crezut el că e chemat s-o îndeplinească în poporul rus, a ajuns la acest prestigiu, la această venerație de care numai regii se bucurau în Rusia vremii lui.

Nichifor Crainic

„Dostoievski și creștinismul rus”