Adrian Papahagi, omul care găsește prea tradițională Ortodoxia, prea conservator Crezul și prea românească România, a decis că destinul îi rezervă alte înălțimi.

Cultura a rămas, se pare, fără ministrul ei providențial.

Există intelectuali care încearcă să înțeleagă sufletul unui popor. Și există intelectuali care, neînțelegându-l, încearcă să-l corecteze. Dl Papahagi pare să fi făcut parte din a doua categorie.

Din fericire, cultura română a supraviețuit imperiilor, ocupațiilor, cenzurii și ideologiilor. Sunt șanse mari să supraviețuiască și orgoliilor academice. Uneori, cea mai importantă contribuție a unui om la viața publică este retragerea sa discretă din ea.

* * *

Există în politică o categorie aparte de construcții. Nu sunt nici edificii, nici ruine. Sunt proiecte care reușesc performanța rară de a deveni ruine înainte de a fi fost vreodată edificii. Așa pare să fie și această tentativă de guvernare.

În mod normal, un guvern se naște dintr-o majoritate. O majoritate produce un program. Programul produce o echipă. Echipa cere încredere. Astăzi asistăm însă la procesul invers. Mai întâi ni s-a cerut încrederea. Apoi ni s-a promis echipa. După care am aflat că majoritatea nu există. Iar acum descoperim că nici echipa nu prea există. Este o metodă inovatoare de construcție instituțională: se începe cu acoperișul, se continuă cu ferestrele și, dacă timpul permite, se discută și despre fundație.

Retragerea lui Adrian Papahagi nu este importantă prin ea însăși. Important este ceea ce dezvăluie. Ea ne arată că, în spatele solemnului decor politic, nu există încă acea certitudine minimă care transformă o intenție într-o realitate. Când oamenii încep să coboare din tren înainte ca acesta să plece din gară, problema nu este a călătorilor. Problema este a locomotivei.

Ni se spune că partidele sunt incapabile să ofere o majoritate. Extraordinară revelație. Partidele care au cerut votul românilor descoperă acum că nu pot produce exact lucrul pentru care au fost votate. Este ca și cum un chirurg ar anunța după operație că a constatat cu surprindere că nu suportă vederea sângelui. În tot acest spectacol există ceva aproape poetic. Un guvern tehnocrat este prezentat drept soluția unei crize politice create chiar de cei care astăzi îl promovează. Autorii incendiului se oferă voluntari să conducă echipa de pompieri. Iar noi suntem invitați să aplaudăm profesionalismul intervenției.

Poate că această formulă va ajunge în Parlament. Poate chiar va primi voturile necesare. Dar problema nu este aritmetică. Problema este de credibilitate. Pentru că există un moment în care cetățeanul încetează să mai privească numele miniștrilor și începe să privească mecanismul care i-a produs. Iar când mecanismul pare improvizat, când explicațiile se schimbă mai repede decât realitatea, când certitudinile de ieri devin dezmințirile de azi, nu mai vorbim despre autoritate. Vorbim despre improvizație. Și nimic nu este mai fragil decât o improvizație care încearcă să se prezinte drept destin.

Mai există însă un detaliu care nu poate fi ignorat. Un guvern nu este doar o formulă administrativă. El este expresia unei încrederi publice. Iar încrederea nu se negociază în laboratoare politice, nici intern, nici extern, nu se fabrică prin comunicate și nu se impune prin artificii de imagine. Ea se câștigă prin claritate, coerență și legitimitate. Exact lucrurile care par să lipsească astăzi.

Toți privim și înțelegem mai mult decât cred strategii puterii. Vedem ezitările, contradicțiile, improvizațiile și încercarea permanentă de a transforma slăbiciunea în virtute. Iar când un proiect politic începe să se clatine înainte de a fi pus în mișcare, oamenii își pun inevitabil întrebarea: dacă nu reușește să se organizeze pe sine, cum va reuși să organizeze o țară?

În fond, marile guverne intră în istorie prin ceea ce construiesc. Celelalte intră în anecdotică prin felul în care se destramă. Acesta riscă să aparțină celei de-a doua categorii înainte de a fi avut măcar șansa de a aparține primeia. Iar dacă primul lucru pe care îl produce o construcție politică este neîncrederea propriilor săi oameni, atunci poate că problema nu este lipsa timpului, nici lipsa susținerii parlamentare. Poate că problema este însăși natura construcției.

Un copac adevărat rezistă furtunii. O frunză, în schimb, se lasă purtată de vânt. Iar astăzi, ceea ce ni se prezintă drept un viitor guvern pare mai degrabă o frunză aflată în căutarea propriului copac.

Vrem alegeri anticipate și demiterea lui Nicușor Dan.