Chestiunea declarării aromânilor drept minoritate în cadrul statului român, aparte din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural, reprezintă un proiect asumat cu multă vervă încă de acum trei decenii.

Faptul că păstrarea specificului identitar aromân se datorează prioritar statului român - care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a sprijinit înființarea de școli și biserici la sud de Dunăre, asigurând insule de refugiu în fața campaniilor asimilaționiste elene - este pus între paranteze de către acești propagandiști ai ideii separatismului aromân-român.

Terenul de bătăie îl constituie în această perioadă data de 10, respectiv 23 mai ca punct de referință în istoria aromânilor. În fiecare an, în apropierea acestor zile, se redeschide tensionat dosarul chestiunii aromâne.

Din punct de vedere istoric, recunoașterea națiunii valahe/române din cadrul Imperiului Otoman publicată în Monitorul Oficial de la Istanbul în 10 mai 1905, a fost consecința unei campanii diplomatice de amploare susținută de către Regatul Român pentru recunoașterea macedo-românilor adică a românilor balcanici, vorbitori ai dialectului aromân sau megleno-român. Accepțiunea certă a acestui act istoric, recunoscut ca atare atât de istoriografia românească, dar și de cea străină este de câțiva ani supus unei mistificări regretabile prin sărbătorirea acestui act (datorat în totalitate politicii de sprijin identitar-cultural a României pentru ramura sud-dunăreană a poporului român) într-o cheie diversionistă, aceea a Zilei Naționale a Aromânilor pe 23 mai.

Falsificarea unui eveniment istoric (Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea publicată în 10 mai 1905) și promovarea pe multiple canale a acestei denaturări, drept act fondator pentru recunoașterea unei minorități etnice poate avea urmări negative asupra stabilității regionale într-un context geopolitic dificil, putând fi speculată de factori externi interesați.

Conform unor criterii subiective oricine se poate declara orice, însă pentru a fi și recunoscut în consecință astfel, trebuie să existe niște criterii obiective, demonstrabile științific.

Așa după cum poziția Academiei Române din 25 iulie 2018 iterează faptul că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu. Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol „nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului”.

Ideea unei minorități etnice aromâne e experimentată cu precădere în România, unde, din păcate beneficiază de un culoar favorabil pe fondul unor interese de grup atent cultivate într-un mediu politic prea puțin preocupat de proiectul de țară, interesul național etc. Nu trebuie omis din acest tablou nici rolul discret, dar eficient al UDMR-ului de sprijinire a acestui curent minoritar printre aromâni etc. 

De altfel, reușita acestei inițiative ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, care să alimenteze orgoliul și așa proeminent al unor reprezentanți ai transilvanismului, bănățenismului etc.

Prin urmare, răspunsul la întrebarea Cui prodest? ar trebui să țină cont și de aceste detalii semnificative în grad mare pentru felul în care se orchestrează acest tip de separatism. Miza finală a acestor inginerii identitare (a se vedea schizofreniile vlah/vlaș/român din Timocul sârbesc, moldoveni/români din Bucovina de nord, Basarabia de sud ori Republica Moldova) este dinamitarea coeziunii istorice românești de la nord ori ori de la sud de Dunăre.