A trecut un an de când a plecat la Domnul creatorul teoriei succesiunilor coexistente omul minunat, profesorul si Academicianul Tudorel Postolache. La ceas comemorativ am ales să evoc una dintre marile opere-proiect, inițiată de Domnia sa și de oamenii generației Dsale, „Noua Enciclopedie a României”. Această mare operă era concepută să devină cadrul unui extraordinar proces de cunoaștere și, totodată, impulsul pasionar spre o nouă concepție de pedagogie națională.

„Noua Enciclopedie a României”, gândea inițiatorul ei, ar aduce tineretul înăuntrul unui proiect spiritual ferindu-l de rătăciri și de risipirile unei postmodernități așa de amăgitoare. El însuși adeverea o putere de credință, o lungime de voință, un tip de energie extraordinare.

Noua Enciclopedie a României era menită să devină, totodată, o mișcare spirituală, cu înaintare severă într-un orizont de așteptare național și internațional. Într-o intervenție a sa la una dintre întâlnirile inițiatorului Noii Enciclopedii, Federico Mayor avertiza asupra primejdiei unor dezechilibre cognitive la scara Europei, pe care asemenea proiecte le-ar diminua și poate chiar le-ar elimina.

Putem spune, așadar, că „Noua Enciclopedie a României” este o necesitate europeană, așa cum statul român, precum spunea altădată Nicolae Iorga, a fost și este un „stat de necesitate europeană”. Un „stat de cultură la Dunărea de jos”, cum îl definește Mihai Eminescu, nu-și poate exercita funcțiile strategice fără un asemenea proiect, și cultura românească nu-și poate exprima întreaga ei putere misionară fără o asemenea Enciclopedie.

Proiectul Noii Enciclopedii, era gândit să devină una dintre platformele de înălțare spirituală și de responsabilitate a elitei intelectuale. Îmi îngădui, în cele ce urmează să examinez, pe scurt, sensurile proiectului enciclopedic în lumina și prin tâlcuirea mijlocită de teoria succesiunilor coexistente încă nereceptată în domeniile sale de aplicație.

Enciclopedia ca tip de cunoaștere și ca mișcare spirituală a înflorit în faza tranziției de la fragmentarismul medieval la universalismul inter-civilizațional. Ca urmare a marii cuceriri a generației columbiene, care a lărgit spațiul Europei de 30 de ori, lumea a fost antrenată, ne spune teoria succesiunilor coexistente, prin autorul ei, Academician Tudorel Postolacheⁱ, într-un proces de trecere de la stadiul succesiunilor civilizaționale simple la stadiul succesiunilor coexistente și deci la un ciclu istoric de integrare inter-civilizațională. Noua ordine este fondată pe un fenomen de „întâlnire” a civilizațiilor, de intercunoaștere planetară din care s-au născut științele noi, care au dat startul ciclului enciclopedic al cunoașterii universale și au prilejuit inventarea proiecției Mercator a hărților planetare (procedeu datorat flamandului Gerard Mercator). Lumea înainta pe fluxul planetar al expansiunii coexistențiale a civilizațiilor. Aceasta este legitatea noii lumi, ne spune Acad Tudorel Postolache, în cuprinsul teoriei sale, a succesiunilor coexistente. Un atare context a mijlocit primăvara popoarelor central europene grație unei ordini europene consensuale stauată prin sistemul Păcii de la Verssailes și prin tratatele subsemnate de toate puterile luminate ale lumii. Acesta este cadrul floral al culturilor naționale în care a fost izvodită și prima Enciclopedie Socială a României întregite datorată Școlii sociologice a lui D Gusti. Deodată, însă, un altfel de impuls preia conducerea procesului și provoacă o teribilă deviere a procesului de mondializare spre un sistem mondial unic cu o mare putere conversionist-hegemonică. Noua ordine bazată pe succesiuni coexistente și deci pe o mondializare coexistențială lasă locul unei globalizări hegemonice, bazată pe lupta pentru hegemonie. Este prima dovadă planetară a puterii sistemului de a converti configurația lumii, adică de a transforma expansiunea coexistențială în expansiune imperialist-hegemonică. Lumea a intrat, ne spune autorul teoriei succesiunilor coexistente, în era conflictului dintre consensul coexistențial și impulsul hegemonic. În faza mediană a noului ciclu istoric, adică începând din Quatrocento, au intrat pe scena istoriei agenții devierii procesului mondializării dinspre o mondializare coexistențială spre una hegemonică. Impulsul expansionar al noii lumi a nutrit și marele impuls enciclopedic al omenirii dar și prima lovitură teribilă dată cunoașterii enciclopedice a popoarelor. Cum se explică un asemenea paradox? Ca să înțelegem lucrul acesta trebuie să verificăm ce anume s-a întâmplat în cadrul marelui ciclu secular al tranziției europene. Teoria Acad Tudorel Postolache ne propune un răspuns veridic derivat din analiza modelului de propagare a creativității elitelor în cadrul sistemului mondial modern. Autorul ne avertizează asupra unei posibile crize a creativității elitelor răsăritene pe toată durata lungii tranziții europene, criză care a îmbracat forma unui deficit de energie. „O entitate socială de tip vechi se poate adapta la un mediu nou, chiar radical schimbat, dar se poate întâmpla să nu mai aibă energia internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă” (Postolache, 58). Ea este capabilă, altminteri spus, de schimbare adaptativă nu însă și de schimbare inovativă adică de acel spirit din care se nutrește și elanul enciclopedic al unei culturi. Forța sistemului hegemonic combinată cu slăbiciunea elitelor a făcut posibilă devierea societăților și falsificarea direcțiilor. Performanța enciclopedică este rodul combinării fericite a impulsului expansionar al noii civilizații cu puterea creatoare și deci cu spiritul inovator al elitelor locale. Elitele imitative nu au imbold și energie enciclopedice fiindcă se mulțumesc să împrumute viziunile metropolei și deci enciclopediile metropolitane. Autocunoașterea nu face parte din programul lor spiritual și deci din schema lor sufletească. Când elitele sunt puternice enciclopedia nu va întârzia să răzbată în chip de mare operă de autocunoaștere etnopolitică și etnospirituală a unui popor. Așa se explică Enciclopedia socială a României, editată în perioada interbelică. Impulsul enciclopedic al Noii Enciclopedii a României aparține unei generații și unei elite creatoare care a dominat scena culturală a României ultimului pătrar al secolului al XX-lea. Spiritul eniclopedic ilustrat de proiectul NER inițiat de Acad Tudorel Postolache, ori de Istoria Românilor coordonată de un alt exponent al generației eroice a ultimului pătrar al veacului trecut, Dl Academician Dan Berindei, finalizarea marelui dicționar al limbii române, susținut de energetismul aceleiași generații, marea literatură a generației Labiș, cum a fost denumită, sunt opera unei epoci și a unui val generațional care au transformat, în spațiul românesc, succesiunile simple în succesiuni coexistențiale, semnul suprem al marii performanțe. Generațiile și elitele noului val postdecembrist nu dau semne ale unui cât de germinativ elan creator ceea ce ne face sceptici în legătură cu spiritul inovator de care este radicală nevoie pentru o relansare a ciclului cunoașterii enciclopedice a României postmoderne. Acesta este un alt aspect al eșecului: emergența absenteiștilor. Așa s-a întâmplat cu marea proprietate rurală și deci cu societatea rurală în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea care a pierdut pariul istoric din cauza proprietarilor absenteiști și a comerțului cu cereale, ceea ce a permis unei forțe străine de esența marii proprietăți și anume arendașului să inducă devierea sistemului rural în direcția falsificatoare și dezastruoasă a neoiobăgiei. Tot astfel s-a întâmplat, ne spune Acad Postolache, cu managerii marii întreprinderi la startul tranziției postdecembriste. Interesați mai mult de câștigurile salariale aberant de mari decât de performanța întreprinderii aceștia au pregătit dezastrul sistemului industrial pe care l-a desăvârșit o forță străină sistemului și anume oligarhia politică a reformei (agentul privatizării). Ca și marii proprietari de ieri, elita tehnocratică și politică a perioadei reformatoare a dovedit aceeași oboseală, același tip de absenteism, același comportament demisionard datorat divorțului lor de fondul civilizațional propriu și adeziunii la ademenirea sistemului și deci la promisiunea îndoielnică a conversiunii sistemice. În loc să cultive valorile românești, să întărească munca și capitalul românesc, elita tehnocratică a optat pentru câștiguri rapide, necorelate nici cu munca, nici cu puterea capitalului și nici cu performanța propriilor întreprinderi. Ea s-a rupt deopotrivă de comunitatea națională de muncă și de imperativul slujirii poporului român, adică de consolidarea genului românesc de viață prosperă, lăsând sistemul industrial la discreția unui agent deviant, oligarhia, care a desăvârșit opera de distrugere. Mecanismul și mașinăria devierii sistemului de la fondul civilizațional propriu s-a numit pe rând: reformă, privatizare capitalistă, tranziție, integrare europeană. Toate acestea sunt, de fapt, expresii ale conversiunii sistemice aplicate dinamismului vital al unui popor. Cele patru componente – reforma, privatizarea distructivă, ideologia tranziției salvatoare, soteriologia integrării europene – au alcătuit cadrilaterul falimentării României industriale și rurale. Mecansimul și mașinăria au fost similare în tot Răsăritul. Conversiunea înțelesurilor și a logicii proprii sistemelor naturale la logica și semantica metasistemului globalist s-a bazat pe folosirea convergentă a mecanismului pieței, a banilor și nu în ultimul rând a ideologiei progresismului evazionist cu toată mașinăria ei, de la televiziunea pornografică a statului magic la corectitudinea politică destinată redefinirii familiei, genului (B, F), poporului, istoriei recente, religiozității, eroismului, stilului de viață, ideii de sat și de țărănime, configurației geospirituale a țării, mergându-se adânc spre desfigurarea geografiei sacre încât să fie mai apoi distrus atașamentul față de pământul acestei țări și astfel să fie pregătit exodul tineretului din anii 2000 (începând deci cu decada a doua a dezastrului conversiunii noastre, prin economia neoliberală, la un sistem străin de fondul civilizațional propriu etc.). Chestiunea pare a ține nu numai de neputința elitelor locale ci și de specificul expansiunii sistemului mondial modern el însuși (și a oricărui sistem). Academicianul Tudorel Postolache era încredințat că Enciclopedia ca proces de autocunoaștere și ca mișcare spirituală este cadrul refacerii legăturilor rupte ale elitelor unui popor cu fondul civilizațional național și universal. Tranziția a fost, în esența ei, o ideologie de camuflare a unui proces de aderare la un sistem străin de fondul civilizațional propriu, proces menit a determina noile generații să accepte o masivă și tragică denaturare a vieții spre insolvența fondului vital însuși al unui popor. Pe un asemenea fundal, spiritul enciclopedic se diminuează masiv. Sistemul își „devorează” părțile constitutive, adică „entitățile secundare”, care compun nutrimentul enciclopediilor. Legea epuizării energetice a entităților secundare generate de expansiunea „nucleului dur” al sistemului este mai generală, ne spune Acad Tudorel Postolache.

O entitate care a atins pragul ei de maturitate „învinge toți competitorii pe terenul pe care este obișnuită să se bată. Dar, pe de altă parte, dacă terenul de luptă se schimbă, ea va fi zdrobită…..Așa se poate explica extincția unui mare număr de specii. Condițiile climatice se schimbă. Speciile au folosit toate resursele energiilor lor vitale pentru a se adapta acestor circumstanțe… Ele n-au mai păstrat combustibil pentru a se putea adapta altor circumstanțe. Angajate în sens unic, ele nu mai pot să-și modifice direcția și sunt condamnate la dispariție”ⁱⁱ.

Sistemul generează un mediu închis pentru evoluția entităților sale componente astfel că momentul crizei sistemului este dezastruos pentru toate componentele lui. În genere, expansiunile se confruntă cu pragurile critice dincolo de care „nucleul care a generat entitatea în expansiune” este supus unei „aventuri suicidare”ⁱⁱⁱ.

„Dincolo de un atare punct critic, o extensie devine supra-imperialistă (esența supraimperialismului fiind divorțul iremediabil între obiective și mijloacele de gestionat pentru atingerea lor)” (ibidem). „Imperialismul se reproduce inexorabil, în lărgime și în profunzime, până la un punct de la care obiectivele și mijloacele de care dispune pentru realizarea extinderii intră în coliziune”^iv.

Ce constatăm în privința istoriei europene? Impulsul expansionar al noului sistem istoric a împins elitele europene într-o frământare, un elan, un flux vital extraordinare, din care se va alege, în cele din urmă, generația lui Columb care va și reuși să modifice radical orizontul spațial al lumii și să ofere mediul potrivit pentru noul curs al istoriei și pentru marea biruință a spiritului enciclopedic european. Civilizațiile însele au fost trezite la un nou ciclu de viață chiar de către impulsul adaptativ la acest mediu nou datorat cuceririi columbiene și a noului elan comercial și enciclopedic care atinge o rază planetară. Derulându-se în tot triunghiul atlantic, noul comerț preschimbă Atlanticul în lac interior. Aceasta este faza benefică a conversiunii sistemice. Civilizațiile reacționează și astfel, ne spune teoria succesiunilor coexistente, se declanșează impulsul spre expansiunea coexistențială și spre autocunoaștere enciclopedică a civilizației însăși. Savantul american, Im Wallerstein, evidențiază și el fenomenul prin ceea ce consideră a fi fost competiția dintre Europa și China pentru adjudecarea conducerii sistemului. China concura și ea la ocuparea poziției de start în marea cursă către explorarea mărilor și oceanelor. S-a întâmplat, însă, un fenomen curios. Elitele civilizațiilor non-europene intră brusc și inexplicabil într-o „oboseală” și astfel impulsul expansionar scade în loc să crească în fața pragului de start al proiectului maritim sau oceanic. Singurele elite care trec pragul adaptativ spre un stadiu creator sunt cele europene. În același moment se produce, însă, și prima autoconvertire imperialistă în profilul lor interior, care va pava nu numai drumul ascensiunii, ci și calea spre dezastru (preschimbând marea expansiune în ”aventură suicidară”, cum o califică Acad Tudorel Postolache). Descoperindu-se singure pe scena lumii și foarte puternice, ele trec de la expansiune coexistențială la una hegemonică și astfel se naște impulsul imperialist: se trecea de la ideea mersului împreună la ideea mersului unuia singur contra tuturor și deci asupra celorlalți. Aceasta este deja faza depresivă a conversiunii sistemice și a spiritului enciclopedic european. Ordinea coexistențială se transformă în subordine colonială. Lumea începe să parieze pe un singur sistem, adoptă sistemul capitalist nord-atlantic – bazat pe externalizarea costurilor, colonialism și periferializare – ca pe o nouă religie. Niciunul dintre actorii majori ai scenei nu-și mai aminteau de sentimentul care predominase în orașele Renașterii florentine, genoveze etc., prin agenții care descoperiseră noile civilizații minunându-se de ele, adică purtați de bucuria florală a pluralității lumilor și culturilor. În locul acelei sensibilități florale și a filosofiei adjectivelor (Noica) se instaurează un fel de beție a puterii și astfel începe domnia conjuncției enumerative. „Lumea sunt eu”, părea să spună orice mare întreprinzător al comerțului când venea în atingere cu lumile de peste mări, transformate progresiv în simple colonii. În locul sensului general al lumilor și al lucrurilor se instaurează conjuncția, cantitativul, multul: am (posed) și aia și aia și aia… Acesta este al doilea pas al conversiunii sistemice a lumii, al stingerii vârstei florale a spiritului enciclopedic. Civilizațiile cu superbia lor florală lasă loc coloniilor cu cenușiul lor mercantil, cu cantitativul colonizatorilor și cu setea de aur. Enciclopedia lasă loc antropologiei coloniale și strategia coexistențială lasă locul strategiei subalternizării. Civilizațiile extraeuropene păreau să nu mai aibă puterea de a se readapta creator la un mediu schimbat și astfel intră în hipnagogia sistemului hegemonic mondial. Curiozitatea vie și bucuria descoperirilor și a diversității lasă locul somnambulismului și legănării în amăgirea atotputerniciei sistemului. Acesta este efectul hipnagogic al conversiunii sistemice care acționează ca un narcotic, adictiv. Elitele orientale se lăsau purtate spre o lungă hibernare indusă de adoptarea somnambulică a formelor și formulelor înșelătoare ale sistemului colonial, imperialist, din care nu par a se fi trezit nici astăzi deși nu lipsesc manifestările hipnopompe, ale unei trezii inevitabile. Ne aflăm în fața unui amplu proces de revenire pe scenă a actorilor civilizaționali care par să aibă destulă putere insurecțională pentru a revitaliza strategia coexistențială în locul celei hegemonice. În cadrul acestei „treziri” lumea începe a ieși din somnambulismul conversiunii imperialiste. Faza neptică a fost însă din nou suprimată de contextul pandemiei actuale. Teoria succesiunilor coexistente și autorul ei luminează fenomenul și întrevăd direcțiile lui de ieșire din criză și de evoluție: școala universală și spiritul enciclopedic. Chiar cele două entități, economia de piață și capitalismul, par a prelua redefiniri care sunt uneori receptate ca fiind mișcări subversive și astfel cele două „globalisme” – cel hegemonic și cel coexistențial – par să intre iarăși în coliziune. Cunoașterea mapamondică fondată pe mișcarea spirituală eniclopedică a culturilor și Noua Școală sunt, ne spune teoria succesiunilor coexistente, semnele noii direcții spre universalizarea coexistențială a istoriei. Condiția accelerării noului curs al istoriei este însă creativitatea elitelor locale sau naționale. Capacitatea lor de a susține cele două proiecte – școala universală și noua enciclopedie – este una dintre condiționalitățile esențiale ale succesului popoarelor în fața acestei teribile provocări.

Sigur că despre „Noua Enciclopedie a României” s-ar putea vorbi foarte frumos, în termeni spirituali. Fiindcă, așa cum s-a mai spus, Noua Enciclopedie reprezintă o mișcare spirituală cu adevărat. Sintetizând, Noua Enciclopedie a României, ca orice enciclopedie, este un proces de cunoaștere, un cadru de pedagogie națională, o extraordinară mișcare spirituală și o școală a energetismului, a personalismului energetic național. Despre toate acestea am vorbit eu însumi în cadrul acelor extraordinarea întâlniri ale grupării multidisciplinarea de susținere a proiectului enciclopedic al Academicianului Tudorel Postolache.

Ziua în care comemorăm un an de la plecarea sa la cer este ziua mărturisitoare a sinergiei miraculoase a vocației unui om extraordinar, Academicianul Tudorel Postolache, cu un proiect extraordinar, Noua Enciclopedie a României. O mare durere si un regret profund. Dumnezeu sa-l odihneasca cu drepții așezându-l între mucenicii ocrotitori ai marilor proiecte rânduite să fie semne ale voii divine în tainica devenire a popoarelor!