Civilizațiile mor prin suicid, nu crimă.

Arnold J. Toynbee

Scriam -  hăt, demult, în noiembrie trecut – că Uniunea Europeană se pregătește să ne vaccineze la cap ca să nu ne mai contaminăm de idei virale periculoase, cum ar fi libertatea de gândire și de expresie, mai ales în formele ei potențial letale, adică politice.

Între timp, în România lucrurile s-au precipitat și n-a mai fost timp de vaccinare; democrația românească a fost băgată direct în saci negri de plastic.

Așa cum rezultă din presa externă, multă lume se teme că execuția asta va deveni noul model european de gestionare a opoziției devenite endemice.

Dacă așa va fi, am un pariu: Comisia Europeană va proceda „ca la carte” - chit că nu cartea aia pe are o știm noi, ci alta, pe care o scrie acum.

Democrația moare, dar nu oricum, așa, după ureche; ar da prea prost. Este nevoie de proceduri, de legi, de directive, de comisii și de comisari, de armatele de birocrați care să aibă multă treabă.

Prezint în cele de mai jos două proiecte de restructurare legislativă, și nu numai, la nivel european care pot fi considerate, fără vorbe mari, revoluționare.

Primul proiect, mai avansat, este „Scutul Democrației”.

Al doilea, în pregătire rampantă și acesta, este un pachet mult mai amplu de propuneri de reglementare și măsuri pentru „securitatea Uniunii” care atinge fiecare aspect al existenței sociale, politice și economice a Statelor Membre, ba chiar ridică întrebarea dacă nu cumva ne transformăm într-o federație.

Democrația pe scut

În timp ce în România se arunca în aer fără menajamente tot eșafodajul de vorbe despre „democrație” și „stat de drept”, Parlamentul European a înființat, pe 18 decembrie 2024, în perfect contrapunct cu fiascoul de la București, o „comisie specială privind Scutul Democrației Europene” (European Democracy Shield).

Acest Scut, pe care democrația noastră zace deja cu picioarele înainte, este în pregătire de mai multă vreme. Nu îmi este clar dacă dezastrul din România a contribuit la urgentarea procedurilor, dar el este menționat ca avertisment exemplar în comentariile oficiale din jurul Scutului.

De exemplu, Nathalie Loiseau, care se pare că va prezida această comisie specială, a postat pe X, pe 19 decembrie:

„A început în Georgia, apoi în Moldova și în România, acum urmează Franța. Parlamentul European a decis să creeze o comisie specială pentru a ne proteja democrațiile. Cine a încercat să se opună? RN [Rassemblement National], evident. O dată pro-rus, veșnic pro-rus.”

Precum și:

„România anulează primul tur al alegerilor prezidențiale după dezvăluirile privind o ingerință străină. Vedeți acum «războiul pe care nu-l vedem venind», despre care vă vorbesc din 2022, acest război pe care Rusia îl poartă împotriva democrațiilor noastre?”

Nu-i treaba mea, dar m-am întrebat: Rassemblement National? Păi ăștia n-au avut niște fondatori de prin Waffen SS? Dar m-am uitat pe Wiki. Coup de théâtre. Cică neofasciștii sunt acum pro-ruși.

Noroc că va fi doamna Loiseau la conducerea acestei comisii și ea înțelege aceste contorsiuni, pentru că se laudă, pare-se, cu darul clarviziunii – de-aia și vorbește de „dezvăluirile” din România, pe care le-o fi văzut ea, rupând Vălul lui Isis, că la noi, muritorii de rând, n-a ajuns nicio dovadă.

Turnir electoral

Cuvintele „Scutul Democrației” au decolat pentru prima dată cu grație de bombardier de pe buzele diafane ale Ursulei von der Leyen în luna mai 2024, în timp ce-și prezenta candidatura la realegeri.

Ea se arăta atunci cum altfel decât „îngrijorată”, mai ales de „ingerințele străine” care atacă „valorile fundamentale ale democrației noastre”.

De exemplu, spunea dânsa:

„Am văzut politicieni de extremă dreapta și candidați de frunte ai AfD în Germania aflați în buzunarul Rusiei... Își vând sufletul platformelor de propagandă și video rusești.”

Pentru a contracara aceste manevre faustiene, Frau von der Leyen promitea atunci să creeze „Scutul Democrației”, menit să  „detecteze și să elimine dezinformarea online”, inclusiv prin – cum spuneam -  vaccinarea la cap: „inocularea blocului european împotriva influențelor maligne”.

În iulie 2024, într-un discurs ținut în fața Parlamentului European, Frau a mai dat câteva detalii despre Scut:

„Europa nu poate determina alegerile peste tot în lume, dar poate alege să investească în securitate și în apărarea propriului continent.”

Detectez timid un non-sequitur; cu excepția cazului în care „a investi în securitate și apărare” înseamnă „a determina alegerile măcar pe propriul continent”.

Deziderat electoral care se va realiza cu ajutorul Scutului Democrației care este „o structură proprie UE, dedicată contracarării manipulării informației și influențelor străine” - pentru că, se înțelege, dacă n-ar fi manipulatorii dușmănoși, n-ar fi om, de la Atlantic până la Prut – ce zic eu, chiar până la Nistru - să spună altceva decât vrea președinta.

Scut, sabie, unelte

Cu aceeași ocazie estivală, Ursula von der Leyen mai spunea (în categoria „dacă vreți să revedeți”) că:

„Statul de drept și lupta împotriva corupției vor fi în centrul eforturilor noastre.”

De nervi, probabil, a adăugat:

„Ne vom întări toate instrumentele și vom intensifica punerea lor în executare”.

Probabil este vorba despre aceleași misterioase și amenințătoare instrumente menționate de Frau și în 2022, când sondajele anunțau scoruri bune în alegeri pentru Fratelli d'Italia, alți „neofasciști”, iar dânsa a spus, insidios:

„Dacă lucrurile devin dificile – am vorbit despre Polonia și Ungaria – avem instrumente.”

Obsesia pentru unelte revine în recenta decizie cu Scutul Democrației, dar, între timp, lucrurile au escaladat. Acum se vorbește deja despre o ladă cu scule: „EU Hybrid Toolbox” (că Fecioara de Fier era prea medieval), care trebuie să aibă în ea „toate instrumentele civile și militare care pot fi utilizate pentru contracararea campaniilor hibride”.

Ca idee despre ce fel de clești și piroane sunt prin ladă, în același discurs din iulie trecut, Frau preciza:

„Vom menține un principiu clar în bugetul nostru. Respectarea statului de drept este o condiție obligatorie pentru [acces la] fondurile UE. În acest buget și cel viitor, [accesul va fi] cu mecanism de condiționare. Este nenegociabil.”

Și drept e că nu am auzit să fi fost negocieri, deși aceste condiții adăugate la distribuția fondurilor UE sunt o inovație care afectează independența politică și suveranitatea Statelor Membre – câtă vreme „stat de drept” înseamnă foarte multe lucruri, dar și contrariul lor.

Mă aventurez să presupun, de pildă, că anularea ilegală a alegerilor din România nu este considerată, în ocurență, o încălcare a statului de drept.

Probatio diabolica

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă o comisie, ea s-a înființat, cum spuneam, prin decizie a Parlamentului European, pe 18 decembrie; compoziția comisiei va fi decisă pe 20 ianuarie 2025, dacă tot atunci își inaugurează și Donald Trump mandatul.

Aflăm din decizie, în primul rând, de ce avem nevoie de Scutul Democrației. În esență, din cauza forțelor răului, situate paradigmatic în afara UE, deși se manifestă și în interior ca o „coloană a cincea” pe zi ce trece tot mai groasă.

Situația care ni se prezintă e deja albastră:

„Probelearată că actori statali străini, malefici și autoritariști, și actori non-statali malefici se folosesc de manipularea informației și alte tactici pentru a interveni în procesele democratice ale Uniunii.”

Nu știu la ce probe se referă, dar nu poate fi vorba de intervenția diabolică de la alegerile noastre prezidențiale, pentru că despre asta a zis chiar și fostul președinte că nu poate fi probată.

În orice caz, influențele acestea nefaste „deturnează și păcălesc cetățenii și le afectează comportamentul electoral, amplifică disensiunile, divizează, polarizează și exploatează vulnerabilitățile societăților, promovează discursul de ură, agravează situația grupurilor vulnerabile care comportă un risc mai mare de a deveni victime ale dezinformării, distorsionează integritatea alegerilor democratice și referendumurilor, aruncă suspiciuni asupra guvernelor naționale, autorităților publice, ordinii democratice și statului de drept și au ca scop destabilizarea democrației europene”.

Ca să vedeți ce grozăvii poate face un TikTok.

Și când te gândești, toate astea ca să destabilizeze democrația europeană, când, de fapt, asta se poate face mult mai simplu, prin cenzură, prin anularea unor alegeri legal desfășurate, ori interzicerea unui partid, ori a unui candidat – și nici nu mai e nevoie să implici vecinii. Nu de alta, dar poate-ți bat în țeavă.

Oricum, ce se deduce din acest pâlc de capete de hidră este, din nou, că, dacă nu ar fi maleficii, „vibranta” democrație europeană ar arăta fix ca în posterele sovietice, cu masele unite în cuget și-n simțiri ca un pardon scut în jurul conducerii iubite, doar că, în loc de o masă de jenșine și ciolaveci scrutând hotărât viitorul cu lopata pe umăr, avem un roi de triciclete electrice, căști, măști și ecrane de telefon sub stindardul curcubeului psihedelic, iar, în loc de Bumbești-Livezeni, scrie Bruxelles.

După ce își ia timp și se mai îngrijorează mărinimos și de Moldova, Georgia și Balcanii de Vest, deși nu sunt în UE, decizia revine la sine și ne spune că:

„Este nevoie de cooperare globală multilaterală și susținere între parteneri care gândesc la fel [like-minded partners], inclusiv între parlamentari [ditto], pentru a face față ingerințelor și dezinformării malefice străine.”

Nu știu dacă partenerii care nu gândesc chiar la fel mai sunt parteneri ori nu, sau dacă mai e nevoie de cooperarea lor sau... mă rog, nu e limpede.

De altfel, se admite că „lipsește o definiție și o înțelegere comună a acestui fenomen [răul] și continuă să existe multe lacune și portițe de scăpare în legislația și politicile actuale ale Uniunii și la nivel național”.

Adică influența malefică poate fi doar o chestie de interpretare; dar nu întrebați, mai ies ei din când în când și ne explică.

În fine, situația se împute complet la finalul listei de motive pentru care ne trebuie un Scut și scule, unde aflăm că:

„Amenințările și atacurile hibride pot conduce la crize majore, trans-sectoriale, cu efecte dăunătoare asupra siguranței, securității și bunăstării cetățenilor și asupra funcționării societății și economiei în întregul său, constituind o provocare cheie la adresa politicilor interne ale Uniunii... nouă realitate care necesită o abordare mai robustă a pregătirii Uniunii pentru gestionarea crizelor și defensiva [militară și] civilă.”

La care am să revin, pentru că, firește, există și pentru defensiva asta în sens ceva mai clasic un plan în facere; și încă cum.

Malleus Maleficarum

Pentru a rămâne sub Scut, comisia va avea foarte multă treabă în lupta ei cu răul. În principal, ea va trebui să „evalueze legislația și politicile existente și pe cele în pregătire pentru a detecta posibile portițe, lacune sau suprapuneri care pot fi exploatate pentru intervenții malefice în procesele democratice”, și va dezvolta sugestii și propuneri de remediere.

Adică modificări legislative care să asigure „prevenția, atribuirea, contramăsuri colective și sancțiuni”.

La eforturile comisiei speciale, care se vor finaliza cu un raport, vor contribui martori și experți, care vor putea oferi informații în regim confidențial (in camera) - că doar nu ne închipuiam că o să fluture în văzul lumii probele alea prețioase care nu doar că sunt „aproape” imposibil de obținut, dar se pare că există deja și, oricum, se știe totul dinainte.

Printre altele, comisia va explora „oportunitățile de cooperare între agențiile Uniunii și autoritățile naționale din domeniul justiției și al internelor”.

Mai aproape fiind maieul decât cămașa, se va evalua „reziliența democratică împotriva amenințărilor hibride și atacurilor și influențelor maligne născute pe propriul teritoriu [home-grown]”.

Că doar nu s-o apuca UE să vâneze malefici prin stepele virtuale – nu mai zic alea reale; aici, acasă, e o pâine de mâncat.

Se vor lua la puricat „politicile care contribuie la procesele democratice din Uniune, reziliența democratică prin conștientizarea situațională [efectiv], alfabetizare media și informațională, pluralism media și jurnalism [cum altfel decât] independent, promovarea angajamentului civic, educație, gândire critică [să nu exagerăm], conștientizarea cetățenilor și participare”.

Influența nefastă de care UE urmează să ne etanșeizeze prin Scutul legislativ este nu doar cea clasică, făcută prin „finanțarea sub acoperire a activităților politice” (ceea ce ar putea fi chiar interesant; georgienii știu de ce), ci și una executată, mult mai subversiv, prin metode insondabil de subtile: „influența prin actori globali via capturarea elitelor, a diasporei naționale, a universităților și a evenimentelor culturale”.

Încercând să desțelenesc: nu știu cine sunt „actorii globali” în chestiune, dar și inconștientă situațional să fiu, tot îmi dau seama că nu e vorba de Hollywood, care a înțeles definitiv ce era de înțeles încă de pe vremea lui McCarthy.

Să fie vorba despre tiranii malefici de pe „noua axă a răului”? Dar noi știm că aceștia sunt „izolați în comunitatea internațională”; pot fi maxim actori regionali, exclus globali. Or fi filantropii jdemiliardari? Soros, Gates, exclus; poate doar Elon Musk să fie mai împielițat. Am văzut că vrea să îi ia interviu lui Alice Weidel de la AfD, dar nu știu dacă se pune, pentru că ea este deja cu Voldemort, înțeleg, deci nu o capturează el, Musk, acuma.

Poate îl capturează ea pe el, numai că ea nu e în niciun caz „actor global” – nu se știe dacă va mai juca nici măcar în Germania.

Înțelegeți din complexitatea amețitoare a acestor scenarii de ce a fost nevoie de crearea unei comisii speciale.

Dacă, în privința agresorilor, lucrurile sunt dificil de înțeles, cu victimele stăm, parțial, mai bine. Elitele, cel puțin la noi, nu pot fi capturate de elementele dușmănoase pentru simplul fapt că ar înceta instantaneu să mai fie elite.

La fel și cu evenimentele culturale, care devin urgent o adunătură de înapoiați retrograzi dacă nu propagă cultura corectă. La universități înțeleg că se lucrează, inclusiv cu promisiuni harariene de a le băga oamenilor fire în cap.

Cu dispora, însă, pare ceva mai complicat; de populația rezidentă ne-elită nu mai zic. Dificultatea cea mare la identificarea victimelor influenței răului provine din faptul că ele pot fi rapid recalificate în cetățean extremist și antidemocratic - răul „home-grown”.

Decizia spune clar că răii pot avea „baza în Uniune” (cum ar fi o locuință într-un Stat Membru; cum ar fi Weidel). Iar „amenințările și atacurile hibride” împotriva cărora trebuie întărită „reziliența democratică” nu constau musai în campanii mamut (slogane trendy, manifestații coregrafiate, luminițele de la telefon etc. – de regulă, oricum, alea sunt bune), ci pot fi simple „texte și conținut audiovizual produs de ființe umane” care „servesc la dezinformare”.

Politici penale

Dacă nu vă e deja clar ca lumina zilei, conștientizați-vă situațional, întrucât nici nu s-a format comisia că au și apărut inițiativele de astupare a cariilor legislative pe unde poate intra frig la „democrație”.

La noi se propune, de exemplu, modificarea unor legi care „limitează drastic situațiile în care poate interveni tragerea la răspundere penală” pentru a le face mai cuprinzătoare, mai permisive pentru autorități (i.e. mai represive pentru populație).

De pildă, conform acestor propuneri, ar trebui să poată fi pedepsită penal „fapta de a promova, în public, cultul persoanelor care au făcut parte din conducerea unei organizații fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, independent de existența unei hotărâri de condamnare față de acea persoană”.

Cine decide ce înseamnă „fascism”, „rasism”, nu mai spun „xenofobie”? - căci definițiile istorice și de dicționar par a fi depășite. Presupun că va fi „situațional”.

Trump era comparat cu Hitler în alegeri, iar acum e președintele Statelor Unite.

De asemenea, se propune modificarea legii pentru a putea fi pedepsite penal „conduite publice nocive, cu un conținut vădit jignitor sau defăimător” și „anumite acte de amenințare implicită”, chiar și atunci când „nu sunt proferate amenințări exprese la adresa unei persoane, dar prin forma de manifestare, imaginile postate, recuzita folosită, ele reprezintă forme de amenințare implicită, dar cu un puternic efect intimidant”.

Aș fi putut să mă gândesc la răspunderea celor care insultă pelerinii de la Sfânta Parascheva, bătrânii „fără dinți” ori „pleava”, sau la cei care adoptă în public conduite nocive care s-ar încadra lejer la ultraj împotriva bunelor moravuri, dar nu cred că despre ei e vorba, că, dacă era, nu trebuia schimbată nicio lege, ci doar aplicată cea care există.

Dacă nu se mai știe ce înseamnă „bune moravuri”, facem un referendum și aflăm de la popor.

Așa că îmi vine în minte, iarăși, Adam Smith-Connor, condamnat în octombrie anul trecut în exemplara Mare Britanie pentru că se ruga în mintea lui, în tăcere, dar „forma de manifestare” (stătea cu capul plecat) s-a presupus a avea un „puternic efect intimidant” asupra persoanelor care utilizau locanta de avorturi din proximitate.

Marea Britanie având o lege similară cu cea pe care se propune acum la noi: pedepsirea„incidentelor de ură care nu au natură penală” – dar, totuși, de ce nu.

Cazemata europeană

Mi-ar fi plăcut foarte mult să mă pot opri aici și să spun, strămoșește, că, dacă vrei să nu faci nimic, organizezi o comisie. Asta o merge la noi, dar nu la UE; oare unde UE are alt fel de strămoși. Dar nu e nevoie să fac aici incursiuni istorice, oricât de mult îmi plac și mi se par de grăitoare, pentru că probele contemporane copleșesc.

Scutul Democrației nu este decât o parte dintr-o serie mult mai amplă de construcții europene în lucru, descrise în raportul „Safe Together”, întocmit, la cererea președintei Comisiei Europene, de către consilierul special al acesteia, Sauli Niinistö (fost președinte al Finlandei, între 2012 și 2024), și publicat undeva prin noiembrie trecut.

Deși destul de stufos, Raportul Niinistö este un proiect-pilot; curând (o lună – două) vom avea documente mult mai detaliate despre noile măsuri privind securitatea Europei, așa că prezentarea mea de-aici va fi foarte sumară.

În primul rând: de ce o cazemată? Pentru că suntem amenințați, la egalitate și concomitent, de: (1) pandemii, (2) evenimente climatice extreme, (3) războiul-război și (4) războiul hibrid, din care fac parte și influențele străine și dezinformarea de care ne protejează Scutul.

Bun, și pentru câtă vreme? Toată.

Cei patru călăreți apocaliptici nu sunt „nici tranzitorii, nici izolați”, ci legați unul de altul prin „schimbări de lungă durată și cauze comune care arată că pentru Uniune va urma o lungă perioadă de riscuri și incertitudini”.

Se adaugă„competiția strategică pentru materii prime, tehnologiile disruptive... fragilitate, instabilitate, conflict” – factori care, ni se spune, „șterg granițele dintre securitatea internă și cea externă”.

De fapt, dacă citești raportul, șterg cam orice fel de granițe.

În ce constau măsurile în lucru? Modificări legislative, sociale, economice, financiare – o restructurare revoluționară care, odată complet implementată, nu-mi închipui cum ar mai putea fi ulterior destructurată, în caz că, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai dispar pericolele; sau ne-am mai aminti cine am fost și ne-am vrea viețile înapoi.

Securitatea: principiul suprem al Uniunii

„Securitatea ca fundament a Uniunii: O pregătire mai puternică a UE necesită o nouă mentalitate... Integritatea teritorială și independența politică a fiecărui Stat Membru sunt inextricabil legate între ele. Dacă securitatea unui Stat Membru este încălcată, ori suveranitatea sa violată, asta privește direct toate celelalte 26 de membre ale Uniunii ca întreg... Ca punct de pornire în această pregătire, cetățenii UE trebuie să creadă că trăiesc într-o comunitatea politică ce merită protejată și apărată.”

Dacă vi se pare că ne apropiem cu pași mari de o federație de facto, vă înțeleg. Și nu oricum, ci o federație pusă sub asediu de patru războaie simultane. Din acest motiv, fundamentul Uniunii nu mai sunt drepturile și libertățile, democrația etc. – adică „valorile”, oricât de șubrede au ajuns -  ci „securitatea”.

Cetățenii, convinși de realitatea amenințărilor și de necesitatea vitală de a apăra UE, trebuie să dezvolte o mentalitate de asediu.

Ce poate fi mai rău

„Pregătirea se face pentru cel mai grav scenariu posibil” apropo de fiecare în parte și de toți factorii de pericol mai sus menționați, laolaltă. Adică ne pregătim concomitent și pentru o pandemie mai rea decât covidismul (aflu că se pregătește un vaccin anti-ciumă bubonică, în caz de ceva), și pentru „evenimente climatice extreme” - da’ extreme, și pentru război exploziv cu rușii, și pentru război hibrid devastator (atacuri cibernetice de cade-n bernă continentul ori niște dezinformări de nici autorii lor nu vor mai ști dacă le-au făcut ei sau alții - am zis și eu ce mi-a trecut prin cap; nu mă pricep la război, cu atât mai puțin la cel hibrid).

În același timp, și esențial, fiecare Stat Membru se pregătește la acest nivel maxim de alertă indiferent dacă pericolele se resimt în alt colț al Uniunii. Tușește unul la Bordeaux, e carantină și în Sjælland. Plouă cu găleata în Saxonia, vine viitura și în Pirinei. Atac cibernetic nu știu unde, în Umbria, să zicem, se ia curentul la Ploiești.

Pregătire totală pentru război total

„Noua abordare: o pregătire atotcuprinzătoare. UE trebuie să adopte o abordare robustă a pregătirii sale civile și militare împotriva tuturor pericolelor, la nivelul întregului guvern și la nivelul întregii societăți [robust all-hazards, whole-of-government and whole-of-society approach to its civilian and military preparedness and readiness]”.

Asta s-ar chema, în termeni clasici, mobilizare generală și economie de război, dar nu mai lucrăm cu termeni clasici. E o lume nouă, hibridă, un spațiu liminal, între realitatea-reală și cea virtuală; între ceea ce este și ceea ce poate, oricând, fi; între pericolul vizibil pe geam și cel vizibil doar în cifre și doar pe un ecran. Dacă nu vine bomba, vine un virus; dacă nu vine uraganul, vine un hacker; dacă nu e dușmanul, e un false flag, dar nu contează, că e „aproape” imposibil de dovedit, oricum; dacă nu sunt drone, sunt OZN-uri; sau viceversa, nu se vede bine, că e ceață.

Luptă existențială, dar pentru supraviețuirea cui?

Mobilizarea la nivelul întregului guvern și la nivelul întregii societăți se face pentru ca„UE și Statele Membre să continue să funcționeze indiferent de situație”. Precum și:

„UE în întregul său trebuie să fie capabilă să funcționeze indiferent de circumstanțe.”

Dar și:

„Asigurarea abilității UE de a funcționa în toate circumstanțele.”

O Lege pentru toți

Nimic din toate astea nu se poate face fără temei legal. Nici la nivelul UE - instituția cu competențe largi dar, totuși, limitate și sediul la Bruxelles - nici în Statele Naționale Membre, cu suveranitate, granițe, teritorii, cetățeni, constituții și legi proprii; dacă o mai fi vreo diferență.

Raportul Niinistö propune ceva care se cheamă Legea privind Pregătirea UE (EU Preparedness Law), care va „stabili standarde comune și obiective de lungă durată, aliniind pe cât posibil eforturile UE și cele naționale”.

Legea va „alinia și optimiza [streamline] procesele decizionale, de coordonare și schimb de informații și va clarifica mai bine rolurile și responsabilitățile la nivelul UE, național și local”.

Cu minimul de cunoștințe juridice pe care le dețin, nu înțeleg nimic. Adoptă UE o Lege? UE poate adopta regulamente, directive, decizii, recomandări și opinii. Nu și legi. Legile le adoptă parlamentele Statelor Membre, dacă vor și dacă acele legi sunt constituționale.

Cu toate astea, trebuie că va fi o Lege adoptată la un nivel centralizat, suprastatal, pentru că altfel nu văd cum poate ea să stabilească standarde, responsabilități și roluri pentru diferite state, la nivel național și local, coordonându-le activitatea în raport de alte state. O lege adoptată la București n-ar putea reglementa nimic la Copenhaga și nici invers.

Strategia integrată

Raportul amintește că UE a dezvoltat deja diverse strategii de securitate, inclusiv economică și de „sănătate globală”, și urmează să adopte încă altele, printre care și o Strategie de Pregătire a Uniunii (Preparedness Union Strategy).

Această Strategie va include:

„Definirea măsurilor necesare pentru a asigura capacitatea UE de decizie și punere în executare astfel încât aceasta [UE]să fie capabilă să acționeze în cele mai grave crize și să asigure «continuitatea guvernării» [continuity of government] în instituțiile UE. În acest scop... UE ar trebui să determine sectoarele cele mai critice pentru furnizarea serviciilor esențiale către cetățeni (e.g., alimente, apă potabilă, acces la servicii medicale)... [precum și] să identifice funcțiunile critice necesare celor care răspund crizelor civile sau militare (e.g., comunicații sigure, transport, informații, supraveghere și recunoaștere, observare și poziționare globală).”

Sunt funcțiuni ale unui guvern; în cazul de față, federal – asta dacă nu cumva Strategia se referă la asigurarea sandviciurilor și apei îmbuteliate angajaților de la Bruxelles și la coordonarea echipei de intervenție dacă e vreo inundație în sediu.

Ce e civil e și militar, și viceversa

Pentru a fi pregătiți de apărare în caz de oricare pericol inimaginabil, „se va întări coordonarea și planificarea comună dintre domeniile civil și militar pentru a se asigura un răspuns civil-militar eficient la o serie de amenințări internaționale, atât din interiorul UE cât și din afara ei”.

Asta se numește„declanșarea potențialului de dublă folosință” și presupune, printre altele, restructurarea bazei tehnologice și industriale a țărilor europene în scopuri defensive și de securitate.

Sub titlul„întărirea cooperării dublu-scop militar-civil la nivelul UE” se vorbește despre identificarea de „noi sinergii” pentru „dubla-folosință” civil-militar, de exemplu în domeniul transporturilor („coridoare de transport militar” și „extinderea lanțurilor de alimentare cu combustibil pentru forțele armate”), al resurselor energetice și de alte tipuri („constituirea de depozite și rezerve strategice de energie, minerale și alte bunuri de bază, servicii medicale și spitalicești, supraveghere maritimă și sisteme de monitorizare” etc.) dar și al instrumentelor de finanțare și politicilor UE, care vor fi „armonizate pentru dubla folosință”. Te și întrebi ce va prima: civil sau militar?

Parteneriate public-privat civil-militar

Pregătirea totală presupune „intensificarea cooperării public-privat pentru întărirea rezilienței și un răspuns coordonat în caz de criză”. Pentru că stakeholders.

În esență, sectorul privat este antrenat direct ca „actor”, în cooperare cu cel public – în funcție duală, civil-militar.

În caz că vă întrebați cam cum va arăta această cooperare, Raportul Niinistö ne dă un exemplu mai mult decât clarificator: „extinderea și formalizarea aranjamentelor public-privat în caz de criză încheiate cu Comisia Europeană [sau direct cu Frau, prin mesajele pe care le-a șters ulterior din telefon] care au permis accelerarea cu succes a dezvoltării și autorizării tratamentelor și vaccinurilor, precum și gestionarea crizei energetice”.

Ceea ce ne explică, dacă nu am înțeles deja, de ce a fost abordată criza de natură civilă a covidului cu instrumente militare.

Cât despre cetățeni...

Ei bine, „pregătirea nu poate avea succes decât cu participarea activă a cetățenilor... în diferite roluri și capacități, prin mijloace voluntare sau obligatorii...”.

„Angajarea activă a cetățenilor în pregătirea pentru criză începe cu ridicarea nivelului lor de conștientizare a riscurilor și amenințărilor”.

De aceea, trebuie să investim în „educarea cetățenilor cu privire la riscuri și încorporarea diferitelor dimensiuni, cum ar fi securitatea cibernetică, dezastrele și dezinformarea” în viața de zi cu zi. Trebuie, cum spuneam, să dezvoltăm mentalitatea de asediu.

Concret, ca exemplu absolut minor în marea schemă a lucrurilor, ar trebui să fim pregătiți pentru „72 de ore de autonomie” (apă, hrană, baterii, oase pentru câine, șampon pentru volum, țigări, muzică bună – fiecăruia după nevoi) în caz că dă vreo criză.

Mult mai interesant este că UE se va ocupa de „cartografierea nevoilor de forță de muncă, instruirea forței de muncă pe segmente noi, facilitarea importului de muncitori specializați și instalarea de mecanisme pentru mobilitatea forței de muncă”.

Mobilitate de unde până unde? Că de la Balotești la Timișoara ne descurcăm și singuri. Nevoile de forță de muncă ale cui? Sunt posturi vacante la Bruxelles? Și cine „importă muncitori” – pe-al cui teritoriu?

Dacă aveți copii, v-ar interesa, poate, să aflați că se vor „întări canalele și oportunitățile care facilitează participarea activă a tineretului în acțiunile de pregătire prin întărirea sectorului de voluntariat” (civil-militar, de bună seamă).

Dacă nu merge cu voluntariat, se creează și „facilități particularizate pentru a crește atractivitatea carierelor în domeniul apărării, securității și intervenției în situații de criză pentru generațiile tinere, prin colaborare cu organizațiile sindicale și de patronat”.

Și, dacă nici așa nu merge, se vor pune la punct „modele de încorporare și serviciu [militar] național, programe educaționale, întărirea funcționalității sistemului de rezerviști etc. care pot servi ca inspirație pentru alții și sunt potențial transferabile pentru a fi promovate mai departe la nivelul UE”.

Partea de final a frazei n-o pricep.

De fapt, nu mai pricep nimic. Pe la cincisprezece ani, am tras prima și ultima dată cu o pușcă, la ceva care se chema PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, pentru necunoscători).

Era vară, foarte cald, aveam niște costume de-un albastru care s-ar fi văzut și de pe Marte, în caz de pace, nu mai zic război.

Profesorii însoțitori se retrăseseră la bere sub un pom, ăia de-a XII-a își făceau ochi dulci peste boscheți (sexe opuse, strict, așa era pe vremea aia).

Un nene transpirat în uniformă spărgea lenea generală zbierând ceva la noi. Ba să tragem, ba nu acum, ba să fim atenți. Ne-a ținut întinși pe burtă în praf juma de oră. În fine, la semnal, am apăsat pe trăgaci și mi-am dislocat, prompt, umărul. A trebuit să căutăm apoi cartușele prin iarbă.

În autobuz, la întoarcerea în oraș, vedeam verde foame și mă gândeam: dar cine ne atacă?! Comuniști demenți! Acum, uitând-mă în urmă, ne pregăteam să apărăm, măcar teoretic, Patria.

Știe cineva ce sau cine este UE?