Ideea unei noi religii mondiale – o unică religie pentru întreaga planetă - bântuie coridoarele instituțiilor globaliste de multă vreme.

Agenda 2030 vorbește despre transformarea radicală a societății umane, ceea ce implică, firește, o transformare radicală a omului, a identității și conștiinței lui, a înțelegerii lui despre lume – a acelor temelii puse în om de credința religioasă.

În viziunea Agendei 2030, Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă (Sustainable Development Goals – SDG), au înlocuit, deja, drepturile și libertățile fundamentale. Iar în centrul lor nu mai stă omul („antropocentrismul”, mai ales cel de sorginte creștină, fiind considerat nu doar depășit, ci și vinovat de „criza planetară” în care ne-am afla) ci „planeta”.

„Drepturile omului” există doar în măsura în care nu deranjează cu ceva „drepturile tuturor viețuitoarelor” – ba chiar și ale inanimatelor.

Dar nu este de ajuns că suntem astfel detronați și puși pe același plan cu musculița de oțet și ornitorincul; trebuie să ne și placă; să credem.

Așa cum voi arăta mai jos, omul reformat trebuie să creadă în aceste țeluri globaliste mai presus de orice; trebuie să se dedice lor trup și suflet. SDG constituie dogma Noii Religii Mondiale.

„Umanocrația” salvează distopia

Așa cum se știe, Summit-ul World Economic Forum (WEF) de la Davos, din ianuarie 2024, s-a desfășurat sub sloganul Rebuilding Trust in the Future(Refacerea încrederii în viitor) – fiind vorba nu doar despre încrederea globaliștilor prezenți, cam stafidiți de turnura diverselor evenimente, ci și de cea a populației planetare în instituțiile naționale și internaționale, încredere zdravăn zdruncinată în timpul „pandemiei”.

Ajungându-se la concluzia că „narativul” nu mai ține în fața „valului fără precedent de pesimism”, Schwab a mers până într-acolo încât a spus că nu vrea instaurarea unei tehnocrații, cum spun gurile rele, ci a unei „umanocrații”.[4]

În caz că nu ați auzit acest termen până acum, aflați și vă bucurați că „umanocrația” înseamnă un model de corporație care, spre deosebire de „birocrație”, are în centrul preocupărilor sale „libertatea și dezvoltarea multilaterală a omului” și „recunoaște oamenii ca factor principal de producție, iar nu doar ca resurse ori capital”.

Conceptul a fost introdus de o carte intitulată Humanocracy – Creating Organizations as Amazing as the People Inside Them și publicată, în aplauzele generale ale adepților (best-seller pe lista Wall Street Journal), în august 2020.

Probabil că Schwab nu a aflat de idee decât la acest început de an, înainte de summit, altfel îmi închipui că ne dădea vestea cea bună mai repede și nu ne mai pierdeam aiurea încrederea în globalism.

Ca să știți la ce vă puteți aștepta: în „umanocrație”, organizația (i.e.,corporația care va controla întreaga umanitate, cum ar veni, în noua viziune a WEF) uimește permanent, „dezlănțuie geniul din fiecare angajat” și „se schimbă la fel de repede ca lumea din jur”.

Sub bagheta WEF vom deveni, deci, geniali, uluitori și, îmi închipui, consternați la fiecare pas de ce idei îi mai trec prin cap conducerii globale.

Amețită puțin de splendoarea perspectivei (poate de la amețeală m-a luat și puțin greața), revin la Schwab, care, deși înarmat, acum, cu această minunată găselniță a „umanocrației”, este, totuși, puțin necăjit pe omenire, dezamăgit că nu credem în geniul și viziunea lui. Pe la începutul verii părea că și-a luat jucăriile și a plecat.

Între timp, mistuit de grija omenirii, a revenit; la o conferință organizată recent în China, a declarat că umanitatea trebuie forțată să colaboreze:

„Pentru a obține creștere economică, trebuie să îmbrățișăm inovația și să forțăm colaborarea în toate sectoarele, regiunile, națiunile și culturile pentru a crea un viitor mai pașnic, mai incluziv, mai sustenabil și mai «rezilient».”

Ba pleacă, ba amenință, ba are soluții - labilitatea emoțională e vizibilă, cum se întâmplă adesea în pragul unui faliment. Pentru că, dincolo de aceste crize de nervi, problema globaliștilor este serioasă. Destul de serioasă încât îi împinge la un pas considerat, până acum, inimaginabil: să accepte că secularismul a fost o greșeală și că religiile nu doar continuă să existe, ci sunt în ascensiune, ceea ce îi șochează (mai ales când e vorba de creștinism în Occident).

Faith in Action: WEF descoperă religia

În consonanță cu trecerea la „umanocrație”, unul dintre rapoartele comise de WEF la summit-ul din ianuarie 2024 se numește Faith in Action – Religion and Spirituality in the Polycrisis (Credința în acțiune – religie și spiritualitate în poli-criză).

În esență, documentul este un plan de racolare a organizațiilor religioase/liderilor acestora („faith actors” sau, pardon de expresie, „actori confesionali”) în scopurile Agendei 2030 prin ceva care s-ar chema „strategic religious engagement” (SRE) – „angajament religios strategic”.

Raportul ia act, în premisă, de „diferențele tot mai mari de percepție privind valorile și interesele comune” ale umanității și de „polarizarea pe subiecte precum imigrația, genul, drepturile reproductive, etnie, religie, climă, ba chiar secesiune, care a caracterizat recentele alegeri, referendumuri și proteste în întreaga lume”.

Pe de altă parte, se constată (pe baza studiilor, statisticilor și modelelor citate în raport) că oamenii au, totuși, ceva în comun:

„Mai mult de 8 din 10 persoane aderă la o tradiție religioasă sau spirituală – ceea ce are implicații profunde asupra preferințelor individuale, asupra instituțiilor, normelor sociale și sferei publice în întreaga societate”.

Pentru cine nu știe ce e religia asta și de unde a apărut, raportul ne informează, oarecum stupefiat, și citând, ca să fie sigur că nu greșește sau exagerează, din lucrarea On the Significance of Religion for the SDGs (Despre semnificația religiei pentru Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă), la care voi reveni, că:

„Religia și instituțiile ei, cum ar fi templele, bisericile sau moscheile sunt vechi de când e umanitatea. Nicio altă forță a culturii umane nu este mai veche, mai adânc înrădăcinată în conștiința colectivă a umanității ori mai capabilă să creeze legături între oameni pe o scară mai largă. Chiar și astăzi, religia a rămas o realitate pentru vasta majoritate a oamenilor de pe planetă. Iar această realitatea modelează felul în care oamenii gândesc, felul în care acționează – sau nu acționează.”

Fantastic.

Cum a putut asemenea fenomen aparent colosal să treacă neobservat la WEF atâta amar de vreme? E vina presei.

„Deși proiecțiile globale privind afilierea și practica religioase arată un trend ascendent, mass media au acordat o atenție semnificativă mai degrabă creșterii numărului celor neafiliați la o religie (mai ales în țările occidentale), ceea ce a făcut ca mulți lideri globali să subestimeze importanța religiei și spiritualității în lumea modernă.”

Presupun că urmează concedieri masive prin presa corporatistă pentru o asemenea impardonabilă scăpare. În orice caz, înarmat acum cu această informație epocală, WEF trage concluzia:

„În condițiile în care 85% din populația planetei aderă la o tradiție religioasă sau spirituală și recunoscându-se impactul actorilor confesionali în rezolvarea provocărilor societale, liderii globali nu-și mai pot permite să ignore religia sau să fie analfabeți religios ori spiritual în ce privește întregul eșichier, vast și divers, al credințelor și spiritualității.”

Ce au făcut până acum?

Înainte de a descrie, pe scurt, cum își propune WEF să sugă seva acestui gigantic domeniu de influență pentru a-și înfige mai bine ghearele în societate, simt că se pune, totuși, o întrebare: cum de a descoperit WEF „actorii confesionali” și amețitorul lor potențial de manipulare abia în 2024?

În primul rând, puteau afla de multă vreme, de la partenerul strategic ONU, că organizațiile religioase sunt importante, mai ales când susțin agenda globalistă.

Ca să dau numai câteva exemple, ONU are, încă din 1972, un Comitet pentru ONG-uri religioase, care se întrunește regulat, chiar sub nasul lor, la Church Center, în complexul ONU din New York.

Printre organizațiile membre se numără și Parlamentul Religiilor Lumii, care s-a întrunit pentru prima dată la Chicago, în 1893, și care, în 2015, a emis o Declarație privind schimbarea climatică, în care chema credincioșii din toată lumea, indiferent de religie, să adere la „o etică globală”, să-și asume, printre altele, „tranziția către energie curată, sigură și regenerabilă în țările dezvoltate” și să adopte „calea verde spre dezvoltare”. 

Mesajul a fost multiplicat. Tot în 2015, în aplauzele Secretarului General al ONU, papa Francisc emitea enciclica Laudato Si’, în care, luând act de „un consens științific foarte solid care indică... o încălzire gravă a sistemului climatic”, mai ales din cauza „marii concentrări de gaze de seră”, critica „atitudinile obstrucționiste” ale unora („negaționiștii”) și sublinia importanța unei „ecologii integrale” și a unei noi abordări etice,„un umanism capabil să adune la un loc diferitele domenii de cunoaștere, inclusiv cel economic, în serviciul unei viziuni mai integrate și mai integratoare”.

În calitate de „cel mai important vorbitor în numele eticii și moralei de pe pământ”, papa Francisc a susținut și o cuvântare în Adunarea Generală a ONU pe subiectul „încălzirii globale”, în care a declarat că „Mediul înconjurător trebuie să primească aceeași grijă pe care ne-o arătăm unul altuia”.

Și-apoi, în 2020, cu ocazia summit-ului de la Davos din acel ianuarie (la care s-a organizat și o „masă rotundă a Vaticanului”), papa Francisc a adresat un mesaj chiar lui Klaus Schwab, în care îl felicita pentru tema aleasă (sacrele parteneriate „stakeholder” pentru o lume mai unită și mai sustenabilă), care, din perspectivă catolică, se presupune, ar fi expresia unui „angajament mai mare, la toate nivelurile, pentru a răspunde mai eficient diverselor probleme care confruntă omenirea”.

Exemplele pot continua. Și-atunci, se pune întrebarea: de ce se arată WEF, în raportul Faith in Action din ianuarie 2024, atât de uimit de importanța religiei pentru omenire și de rolul major al liderilor religioși (care „nu mai poate fi ignorat”)? De ce dă vina pe presă pentru a fi indus „liderii globali” în eroare? De ce nu a pornit mai demult la planul de cooptare a „actorilor confesionali” în „parteneriate strategice multi-stakeholder”?

Credincioșii au refuzat injectarea

Răspunsul poate fi foarte simplu. Ne amintim, probabil, cu toții, de rapoartele care au început să apară prin 2022 despre predispoziția mai marcată a credincioșilor de a refuza „vaccinul anti-Covid”.

Un astfel de studiu, apărut în septembrie 2022, conchidea că „o religiozitate mai pronunțată este asociată cu o mai mare ezitare în acceptarea vaccinului Covid-19, sau chiar respingerea acestuia, cu o percepție mai redusă a riscului de îmbolnăvire de Covid-19 și a beneficiilor vaccinului”.

În iunie 2023, aflam dintr-un articol că „în cei doi ani și jumătate de când s-au administrat primele vaccinuri Covid, sentimentele anti-vaccin au crescut exponențial. Scepticismul la adresa vaccinurilor s-a exprimat mai ales în comunitățile religioase din întreaga lume, din Coreea de Sud și Noua Zeelandă până în Africa de Sud și Regatul Unit și, mai ales printre evangheliști, în SUA”.

Un alt studiu arăta că „unele credințe religioase sunt mai puternice decât altele, când vine vorba de încrederea în vaccinurile Covid... Membrii Bisericii Anglicane și metodiștii au făcut semnificativ mai multe vaccinuri Covid-19 decât penticostalii, creștinii ortodocși, musulmanii și romano-catolicii”.

Potrivit cifrelor din articol, creștinii ortodocși au fost cei mai reticenți, după penticostali. Cât privește catolicii, articolul se miră de lipsa lor de entuziasm, „câtă vreme papa Francisc a îndemnat public oamenii, în 2021, să facă vaccinul «ca un act de iubire»”.

Experții și jurnaliștii speculau pe marginea posibilelor explicații ale straniului fenomen. Iar unii au venit cu soluții; ca să citez titlul unui studiu american, Mesagerul contează: liderii religioși și înfrângerea ezitărilor de a accepta vaccinul Covid-19. Experții constatau că „mesajele primite de la un lider religios au avut un efect pozitiv și semnificativ statistic în a-i determina pe oameni să se vaccineze, în timp ce mesajele venite de la liderii politici sau medicali nu au avut un efect semnificativ”.

Un alt studiu, întreprins în India, relata că:

„Deși guvernul anunțase potențiale ezitări în acceptarea vaccinului... acestea au fost mult mai puternice decât a părut inițial... Pentru a depăși problema... s-a pus la cale o strategie de comunicare cu implicarea organizațiilor religioase și liderilor religioși... [care] reprezintă o resursă cheie în întărirea încrederii în vaccin la nivelul comunității.”

Ceea ce, cred eu, explică de ce, brusc, în ianuarie 2024, WEF a decis să purceadă rapid și în forță la cooptarea religiilor în slujba Agendei 2030 – și nu doar pe tema vaccinării (a „sănătății”, pardon), ci și pe alte teme vizate de Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă.

De altfel, raportul Faith in Action menționează expres că s-au discutat „problemele majore care stau în calea unor parteneriate eficiente cu actori confesionali în ce privește răspunsul la pandemia Covid, cu un accent pe lipsa unui angajament preexistent și fiabil și pe lipsa unei instrumentalizări [prealabile] a liderilor religioși pentru a se atinge un scop predefinit fără a-i angaja ca parteneri egali, acceptând termenii lor”.

În traducere: dacă, la pandemie, aveam deja parteneriate încheiate cu liderii religioși, nu mai aveam problemele pe care le-am avut cu vaccinarea; așa, a trebuit să-i pescuim unul câte unul, cum s-a putut, în grabă și, la înghesuială, n-am putut să nu le acceptăm condițiile.

Secularismul a fost o mare eroare

Cum, în ciuda „geniului lăuntric dezlănțuit”, la WEF lucrurile nu se fac după ureche, a existat, înaintea raportului Faith in Action, un studiu de fundamentare detaliat: mai sus-menționatul On the Significance of Religion for the SDGs, elaborat, în 2022 - 2023, de Christine Schliesser, conferențiar pe teme teologice la Universitatea Fribourg,  care, potrivit propriei declarații, „abordează problemele din perspectiva teologiei și eticii creștine”.

Încă din primul capitol, aflăm, în secțiunea Moartea lui Dumnezeu în Vest, că (din păcate) „Religia nu ne-a părăsit cu adevărat niciodată. Nici măcar în Vest, unde Iluminismul a detronat zeii și clerul în favoarea rațiunii pure”.

Astfel că:

„A devenit de ceva vreme evident că așa-zisa «teză a secularismului» a eșuat. Această teză presupune – în mod greșit – că societățile moderne vor deveni tot mai laice, funcțiile religiei fiind tot mai mult preluate de alți actori societali”.

Deci nu doar că Biserica nu a sucombat, dar au sucombat, în schimb, ONG-urile menite s-o înlocuiască. Vești foarte proaste pentru globaliști, v-am spus.

Mai grav, nu doar că 85% din oamenii planetei se declară ca aparținând de o tradiție religioasă sau spirituală, dar 75% dintre oamenii religioși locuiesc într-o țară în care religia lor este majoritară. De exemplu, „87% dintre creștini locuiesc în țări majoritar creștine”.  Majoritate mare, omogenitate mare, problemele aferente.

Ce spun, totuși, religioșii ăștia?!

E clar, ceva trebuie făcut. Numai că, pentru a-i putea antrena în vreun proiect sau altul, corporatiștii trebuie să înțeleagă, întâi de toate, despre ce vorbesc, totuși, acești „actori confesionali” - ce înseamnă.

În opinia studiului, limbajul, conceptele religioase - totul în acest domeniu este de o „lipsă de claritate absolut notorie”.

Studiul propune finanțarea de programe de „alfabetizare religioasă” -  pregătirea teoretică și practică a persoanelor din domeniile educație, media, guvernământ, acțiuni umanitare, jurnalism și activism.

Nici nu pot să încep să îmi închipui. Mai ales când aflu, din raportul WEF, în cel mai puțin obscur jargon din lume, că „alfabetizarea religioasă” este „abilitatea de a discerne și analiza intersecțiile fundamentale ale religiei cu viața socială/politică/culturală printr-o diversitate de prisme”.

Religia ca unealtă de transformare socială în sensul Țelurilor de Dezvoltare Sustenabilă

Potrivit raportului Faith in Action, odată obținută „fluența” în acest domeniu nebulos, „liderii în afaceri” trebuie să „exploreze parteneriate inovative cu actorii confesionali – pe teme de mediu, sănătate, «reziliență» și tehnologie”.

Ușor nu va fi. Din prima, în astfel de medii obscurantiste, discuțiile se poartă, de regulă „cu bărbați bătrâni”.

„Multe instituții religioase, inclusiv comunitățile catolice, iudaice și musulmane, exclud în mod sistematic femeile din poziții de conducere”.

Admițând că se poate trece, cumva, peste acest impediment de-a dreptul scandalos cu „menținerea respectului reciproc” – ceea ce pare dificil de crezut din premisă - scopul este acela de a obține „parteneriate în care valorile comune sunt aliniate” – ceea ce, citind atent raportul, înseamnă alinierea „actorilor confesionali” la valorile celorlalți „stakeholders” (iar nu invers - cazul mai sus menționat, al lipsei unui parteneriat bine făcut deja dinainte, care ar fi salvat situația în campania de injectare, fiind ilustrativ).

Pentru evitarea oricărei îndoieli: studiul notează că religiile „au abilitatea remarcabilă de a iniția și susține procesul de transformare personală, care poate duce, în final, la transformare socială... oferind legitimitate morală unor schimbări comportamentale care, altfel, ar intra în conflict cu valorile locale... Genul acesta de transformare profundă ca parte din practica religioasă și dimensiunile spirituale este lucrul de care este nevoie dacă e ca schimbările proiectate prin dezvoltare să fie sustenabile”.

Altfel spus, WEF ia act că religia, bine strunită și reorientată, are capacitatea de a ne produce, ca să folosesc un termen la modă, acea shift of consciousness (transformare a conștiinței) de care are nevoie Agenda 2030.

Mai țineți minte cultul acela (cargo cult) din Insula Vanuatu, unde băștinașii copiau punct cu punct mișcările personalului militar american, convinși că, dacă vorbesc și ei într-o piatră cu băț, în loc de stație radio, o să vină din cer un elicopter cu provizii?

Ei, cam așa vrea și WEF să facă, imitând misterioasele manevre ale religiei, forme fără fond, supra- ori infrastructură, ca să obțină transformări spirituale la om. Scuze de paranteză.

Revin. Pentru că, spune studiul, într-un acces de sinceritate, „nu doar actorii confesionali urmăresc să transforme gândirea și să schimbe atitudinile și comportamentele – pe scurt, «să convertească». În realitate, asta este o trăsătură comună la toți agenții de dezvoltare, pentru că dezvoltare tocmai asta înseamnă: un proces al cărui rezultat diferă semnificativ de situația inițială...” (sublinierea mea).

De-asta și „ONG-urile [care trebuiau să înlocuiască Biserica, dar nu au reușit] au fost de la bun început entități morale, contestând «Ce e rău» în favoarea a «Ce e bine»”.

Acum, sigur, spune studiul, „faptul că toți agenții de dezvoltare se ocupă cu «convertirea» nu legitimează, per se, convertirea... Trebuie îndeplinite niște criterii” (sublinierea mea). Surpriză, aceste criterii sunt: „transparența, nediscriminarea și non-violența”. În rest, ce mi-e o religie, ce mi-e SDG.

Parteneriate nu doar cu globaliștii, ci și cu alte religii

În plus, studiul subliniază că „o singură credință nu este de ajuns”într-un parteneriat multi-stakeholder; puterea (globalismului) stă în„angajamente multi-confesionale”.

„Colaborarea cu actorii confesionali se concentrează, de regulă, pe cele trei religii avraamice – iudaism, creștinism și mahomedanism. Ar trebui luată în considerare și înțelepciunea altor tradiții, cum ar fi cea a populațiilor indigene ori tradiția dharmică. Actorii confesionali trebuie să colaboreze nu doar cu actori laici, ci și între ei, unii cu alții, dezvoltând «narative» și angajamente multi-religioase cu privire la SDG”.

Un astfel de exemplu de colaborare multi-religioasă pentru îndeplinirea SDG privește nevoia de „regândire a ierarhiei religioase”, mutând accentul pe femei.

Asta înseamnă:

„(1) conceptul de «lider religios» trebuie revizuit și (2) criteriile de angajare a actorilor confesionali în [operațiuni de] dezvoltare trebuie adaptate pentru a încorpora vocea femeilor”.

E clar că „bărbații bătrâni” îi scot din sărite.

Un alt exemplu, bine-cunoscut, este „Casa Familiei Avraamice” de la Abu Dhabi, un centru multi-confesional, constând dintr-o biserică, o moschee, o sinagogă și un centru educațional și inaugurat în 2023 ca „loc de învățare, dialog și rugăciune”.

Proiectul a debutat după semnarea, de către papa Francisc și Marele Imam Ahmed Al-Tayeb, a Documentului Fraternității Umane (februarie 2019).

Păi ce diferență e între post și dietă?!

Bun. Acum: să nu disperăm; există, totuși, niște „valori comune” între religii și SDG, chestii de care să te-agăți când convertești omul de la o teologie la cealaltă. De exemplu, în caz că nu știați, religiile pot fi considerate primele instituții pe model ESG (mediu-social-guvernanță) din lume, și asta înainte să se știe, măcar, ce e ăla ESG. Ăsta geniu dezlănțuit.

Pentru ilustrare, á propos de egalitatea promovată de Agenda 2030, aflăm din studiu că, la musulmani, faptul că și ei postesc poate crea solidaritate cu cei înfometați sau aflați la nevoie, iar „la creștini, ritualul Sfintei Împărtășanii amintește foarte pregnant de egalitate”.

Pe teme de protecția mediului, iar stăm bine, mai ales la budiști și hinduși; dar nici la creștini nu e meciul pierdut, întrucât scripturile„subliniază rolul [omului] de îngrijitor al creației, subliniind o etică a iubirii în grija pentru planeta Pământ”.

Pe acest aspect, raportul WEF face trimitere la una dintre  lucrările unei doamne pe nume Sallie McFague, care este simultan „teolog creștin” și „eco-feministă”, o voce importantă azi în „eco-teologie”, care spune, printre altele, că, față cu criza planetară (cauzată nu doar de suprapopulare, ci și de antropocentrismul creștin) trebuie să adoptăm o „teologie cosmologică”, în care„lumea este trupul lui Dumnezeu”, și să redefinim noțiunea de „mântuire”, care nu privește numai oamenii, nu e privată sau personală, ci are în vedere întreaga planetă.

Un alt mod util de a-l iubi pe Dumnezeu (pe lângă „a hrăni trupul suferind al lumii”) este, în opinia doamnei teolog, „dispariția individului – kenosis– golirea de sine pentru a face loc altora... scădere, retragere și sacrificiu pentru ca alții să trăiască”.

Explică McFague:

„De exemplu, în tradiția creștină, kenosis sau golirea de sine înseamnă că Dumnezeu își limitează eul divin... pentru a face loc și altora să existe. Dumnezeu... nu ocupă tot spațiul, ci lasă loc și viață și pentru alții... Nu e, oare, posibil ca Hristos cosmic să îi îndemne pe creștini să răspundă schimbării climatice trăind în [acest mod]?”.

Pe sănătate, iarăși stăm bine, în general vorbind. De regulă, religiile„prescriu metodologii de igienă personală, de preparare a hranei, de interacțiune cu animalele”, cum ar fi „regulile de dietă iudaice (Kashrut), care, pentru unele persoane, pot dicta o practică religioasă, dar pot fi înțelese și ca modalități de a promova curățenia și evitarea unor riscuri de sănătate... La fel, creștinii se inspiră din viața lui Isus Hristos, care, peste tot în Evanghelii, a trecut granițele sociale și de clasă pentru a vindeca pe cei bolnavi și a calma tulburările” – raportul trimite aici, pentru exemplificare, la e.g., Luca 11:14 și Matei 9:32.

Problemele se rezolvă prin hermeneutică – noua teologie

Spre deosebire de raport, care tace pe subiect ca să nu strice feng shui-ul, studiul zice că există, hélas, și unele „incompatibilități cu anumite SDG”, cum ar fi: egalitatea de gen (inacceptabilă în „comunități religioase încă dominate de structuri patriarhale, cum ar fi Biserica Catolică și anumite ramuri din mahomedanism, iudaism și budism”), „sănătatea sexuală și reproductivă” (în care domeniu „comunitățile religioase pot face – și au și făcut – foarte mult rău”) și alte domenii ale sănătății (în „pandemie”, de exemplu, când „adunările religioase au devenit în mod repetat focare de super-răspândire”) ori homofobia (încă „prevalentă în multe instituții religioase”).

Dar religia, spune studiul, este „inerent ambivalentă”, hoața. „Atât aspectele ei întunecate, cât și cele luminoase pot fi folosite pentru multe scopuri diferite”. Soluția stă în hermeneutică.

Unii teologi, unii „actori confesionali” sunt capabili să înțeleagă că „valorile” SDG sunt nu doar mai bune decât cele susținute de comunitate, dintr-un motiv practic ori „științific”, ci cele adevărate potrivit interpretării corecte a textelor sacre.

Citez din studiu:

„Abordări hermeneutice diferite, însă, care combină o lectură istoric-critică a textului [sacru] cu perspective sensibile la raporturile de putere permit o lectură diferită”.

Cum ar fi abordările mai sus-menționatei teoloage McFague, care susține că:

„Nu-l întâlnim pe Dumnezeu doar în Iisus din Nazaret, pentru că lumea noastră însăși este o încarnare a lui Dumnezeu ca Hristos universal... sau cosmic.”

Sau abordările pastoriței americane Beth Moore, citată și ea în studiu, care „ne invită să reinterpretăm viziunea Bibliei despre femei, de pildă, prin prisma Feminismului Iudaic”, ceea ce va duce la „o altă lectură, care subliniază justiția și egalitatea de gen”.

Ăștia sunt „actori confesionali” interesanți, de urmărit, de susținut. Studiul îi numește „critici imanenți”. Ei trebuie „să identifice și să contreze interpretările problematice în interiorul propriei lor tradiții”, zice studiul, insistând că e nevoie de „mai multă religie, nu de mai puțină” – adică de noi și noi interpretări. Mai ales acolo unde interpretările acumulate până acum încurcă.

Dar, spune studiul, până la urmă toți „actorii confesionali” trebuie să învețe „limbajul drepturilor omului” – de fapt, „însăși ideea de drepturi universale ale omului trebuie să își găsească un loc central în fiecare tradiție religioasă. Altfel, drepturile omului – și SDG, care au apărut din acest concept – vor fi întotdeauna în pericol de a rămâne doar la suprafață. Pentru ca SDG să devină parte integrantă din ADN-ul fiecărui om, avem nevoie de teologi care să vorbească critic și auto-critic, din interiorul propriilor tradiții” (sublinierea mea).

Asta înseamnă că „este de datoria fiecărei tradiții religioase în parte să sape adânc în propriile teologii ca să găsească interfețe cu drepturile omului și cu SDG... De aceea, teoria și practica dezvoltării sustenabile trebuie să susțină teologii din toate credințele și tradițiile în munca lor crucială de a fi critici imanenți și a găsi suprapuneri între propria lor credință și preocupările drepturilor omului și SDG” (sublinierea mea).

Modelul personal

În fine, un alt motiv esențial pentru cooptarea „actorilor confesionali” în propagarea Agendei 2030 este că ei reprezintă un model pentru mase mari de credincioși.

Studiul notează că, în timpul „unei pandemii” oarecare, „liderii religioși și autoritățile bisericești își asumă importanta funcție de modele sociale, de exemplu, prin demonstrarea comportamentului corect, cum ar fi carantina sau distanțarea socială”.

Aici ai și exemple proaste, cum ar fi pastorul Tony Spell din Louisiana, care „s-a opus fățiș regulilor impuse în pandemie, organizând întruniri religioase de masă cu încălcarea reglementărilor oficiale”, dar și exemple bune, cum ar fi preoți și pastori creștini din Tanzania care și-au sfătuit enoriașii să respecte regulile sanitare, deși președintele țării, John Magufuli, „ignora sau minimiza riscul prezentat de virus” (adică, pentru cine nu-și mai amintește, făcea cu succes teste PCR la capre, oi, fructe de papaia și găleți de motorină).

Practic vorbind...

Raportul Faith in Action și studiul atașat lui merită o analiză mult mai aprofundată, dar mă opresc, din rațiuni de spațiu. Nu înainte de a menționa că ambele documente dau exemple de parteneriate strategice deja dezvoltate cu diverși „actori confesionali” și care funcționează drept modele.

Într-unul din aceste parteneriate, menționat în raport, marele succes a fost că, „în suprapunerea dintre religie și business, s-a trecut de la limbajul religios la termenii obișnuiți ai pieței, cum ar fi «valoare», «țel determinant», «impact» și «întreprindere socială»... ceea ce permite o comunicare eficientă, folosind valori împărtășite de ambele părți în slujba unei cauze comune”.

Un alt exemplu privește colaborarea dintre un „actor confesional” (o mare alianță creștină ecumenică) și un furnizor de servicii medicale, angajat în proiecte umanitare în Africa și care, în timpul „pandemiei”, a utilizat unitățile medicale mobile, menite să se ocupe de mici intervenții chirurgicale în zone geografice mai greu accesibile, pentru a administra „vaccinuri”.

De altfel, un alt studiu menționează eficiența sporită a distribuirii de „vaccinuri Covid” în spațiile de cult.

În fine, se pregătesc planuri clare, cu îndrumări exacte și calendare de implementare pentru o varietate de programe subsumate acestui „angajament religios strategic”.

Printre altele, diseminarea noilor idei religioso-globaliste se va face masiv prin platformele de socializare.

Studiul spune că tinerii sunt ținta cea mai importantă a schimbării, ei trebuie să fie agenții cei mai importanți ai SDG - dar, cu toate astea, „foarte surprinzător”, social media, „una dintre cele mai eficiente unelte de a ajunge la tineri, rămâne sub-utilizată. Actorii de dezvoltare trebuie să devină mai eficienți în utilizarea platformelor de socializare pentru a ajunge la tineri pe chestiuni de credință religioasă și dezvoltare”.

Concluzia este că, exasperați, poate, de o aparentă ineficiență, ori lentoare a ONU în antrenarea și alinierea religiilor la scopurile Agendei 2030 și, mai ales, scuturați zdravăn de eșecul campaniei de injectare în „pandemie” - eșec datorat, în mare parte, credinței religioase - „partenerii strategici” s-au hotărât să preia ferm hățurile în acest domeniu.

Desigur, însă, că, așa cum transpare pe alocuri și din documentele analizate aici, nu va fi vorba doar de o poluare sinistră a lăcașelor, limbajului și comunităților religioase cu jargonul corporatist barbar.

Așa cum constată studiul de fundamentare, secularismul a fost o idee proastă; știința nu poate ține loc de credință, ONG-urile nu pot ține loc de biserici, activiștii nu-s preoți. Numai o religie o poate înlocui pe alta.

Planul e ca, în curând, să înlocuim Biblia cu Agenda 2030 și să ne închinăm la „liderii globaliști” pe post de icoane.