Moartea este – și va rămâne, totuși – una dintre originile istoricității și ale identității ontologice ale omului. De altfel, unul dintre sensurile principale ale filosofiei și înțelepciunii grecești a fosta aceasta: filosofia este pregătire demnă pentru moartea umană.

Moartea este singura certitudine

În ciuda certitudinii morții, ea rămâne totuși nedeterminată: nu putem ști nici când și nici cum vom muri! În general, se spune că moartea este un fenomen ce li se întâmplă numai celorlalți. Știu că voi muri, dar nu cred acest lucru. Și totuși... Cu toate că, în linii mari, despre moarte se poate afirma că s-a spus aproape tot esențialul, că nimic nu ne poate surprinde, totuși, majoritatea oamenilor trăiesc ca și cum n-ar ști nimic despre ea.

Moartea este o evidență, de fapt, naturală și familiară. Și, totuși, de fiecare dată când întâlnim această evidență, ea ne pare la fel de șocantă! „Nu mai există teamă pentru că nu mai există moarte!” sunt penultimele cuvinte ale lui Ivan Ilici. În locul morții era lumină. „Cât e de bine și cât e de simplu”, murmură Ivan Ilici înainte de a-și da sufletul.

Nu vă temeți de moarte!

Moartea, de fapt, este cea care ne învață cum să ne trăim viața. Să trăim clipa de acum ca și când ar fi ultima. Ea ne arată cum să murim, dar mai ales cum să înțelegem lucrurile acestei lumi. Iată de ce gândul la moarte și la Judecata de Apoi ar trebui să-l însoțească pe creștin în fiecare zi.

Eubul, marele filosof al Alexandriei l-a întrebat într-o zi pe fostul coleg de școală, Vasile cel Mare: "Spune-ne nouă, minunatule, care este cea mai înaltă filosofie a creștinismului?”. Și Marele Vasile i-a răspuns: "Cea mai înaltă filosofie de sub cer, iar nu doar a creștinului, este să avem pururea moartea înaintea ochilor”. Adevărata mângâiere nu este nimic altceva decât trecerea de la moarte la viață. [...] Fiindcă, în cele din urmă, în atâta osteneală, în atâta nevoință și priveghere, mergând adeseori dincolo de capacitatea de îndurare a firii omenești, se naște un vlăstar, un vlăstar al unei vieți noi și neveștejite, ce rodește însutit. Și atunci binecuvântezi toate durerile și suferințele. Jertfești toate lucrurile, fiindcă bucuria ce s-a arătat e o scânteiere a veacului viitor, care dă lumină și viață atât prezentului, cât și viitorului. Ajungi astfel, să cauți în mod spontan ceea ce e mai aspru, mai greu, mai sever și mai auster, spre a înainta în direcția adevăratei mângâieri care nu amăgește, spre lumina cea neînserată care îl face pe om în stare să iubească întreaga omenire și toate lucrurile.

„Moartea nu este un fenomen, ci o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Noi, creștinii ortodocși, cunoaștem că sufletul omului nu moare, ci se transformă dintr-un mod de existență în altul, știut numai de Dumnezeu. Moartea este relativă, e o punte de trecere dintr-o stare în alta. Noi credem în învierea morților și în propria noastră înviere”, ne învață regretatul Părinte Bartolomeu Anania.

Omul moare singur

Omul abordează moartea în stare de surprindere, de improvizație sau de nepregătire. Omul vine pe lume singur și pleacă din această lume tot singur. Cu toate acestea, este bine ca în ultimele clipe de viață să fie cineva lângă tine, pentru consolare și pentru a trece mai ușor puntea din lumea aceasta. Este vrednic de amintit faptul că, atât în drumul spre Cruce, cât și în ceasul în care și-a dat duhul în mâinile Tatălui, Iisus nu a fost singur, ci însoțit de mama lui, Maria și un grup de femei adepte ale învățăturii Sale, printre care și Maria Magdalena. Pentru devotamentul și loialitatea față de El, Maria Magdalena a fost răsplătită fiind prima martoră a Învierii Domnului.

Vai! Înfăptuim solitar pasul pe care nimeni nu-l face în locul nostru, dar pe care fiecare îl va face când îi va veni ceasul. A muri nu face zgomot. „Nu am auzit nimic”. După ce omul își dă ultima suflare, se dovedește, înainte de toate, mizerabila noastră neputință: supraviețuitorii nu știu ce să facă, nici cu ce să se ocupe, dar nu, nu se va spune că totul s-a sfârșit...

Ce se petrece însă dincolo de mormânt?

Indiferenții față de fenomenul religios și ateii, desacralizând moartea, se vor repezi să spună că totul se termină aici. Însă lucrurile stau cu totul diferit. De altfel, noi, creștinii credem în Învierea Domnului Iisus Hristos, în învierea morților și în propria înviere. În clipa morții, dacă sufletul credinciosului își va afla mântuirea, el se va muta din viață în adevărata Viață.

Cea mai bună încredințare, în această privință, ne-o dă cel mai mare ostenitor și mărturisitor al Învierii − Apostolul Pavel: „Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră”.

Moartea ca sfetnic

Mergi tu, iubitorule de lume, de bogăție și de înfrumusețare, la mulțimea trupurilor morților și umblă printre ele și vei învăța inima ta, cea care înainte era iubitoare de lume că toate sunt deșertăciune. Ia-ți prieten și sfătuitor apropiat moartea și te vei umple de înțelepciune. Dacă vei trăi după sfatul ei în toată viața ta, mulți oameni se vor minuna de petrecerea ta îmbunătățită și toți vor întreba ca și marele Isaia: cine a fost sfetnicul lui?

Noi, oamenii murim, dar spectacolul lumii continuă. Istoria trece mai departe, cu noi sau fără noi... Trist este faptul că odată cu plecarea la Ceruri a celor dragi ne dăm seama, din păcate cam târziu, cât de puțin i-am prețuit. De aceea, Biserica are și rolul de a continua „dialogul” dintre cei rămași și cei plecați dintre noi.

Așadar, de ce mor oamenii? Pentru că numai așa vor afla bucuria cea mare a întâlnirii, față către față, cu Domnul Vieții, Iisus Hristos.