ascultă articolul

Am aflat cu întârziere despre o nouă amendă revoltătoare, dată săptămâna trecută de CNA realizatoarei Gabriela Calițescu de la Nașul TV. Suma echivalentă cu 5.000 de euro e suficient de mare să fie o cenzură economică peste garanția constituțională că publicațiile nu se pot suprima.

Motivul aberant - că au fost spuse lucruri pozitive despre regimul Ceaușescu de către un invitat - a mai fost folosit pentru a amenda alți realizatori TV, despre care am scris. (Cred că era vorba de Anca Alexandrescu.) De astă dată, invitatul era un tânăr doctor în istorie, Florin Șandru, culmea, de la Institutul pentru Studiul Totalitarismului, deci cu o calificare superioară sinecuriștilor din CNA și oricum prea tânăr să fie nostalgic.

Legile cenzurii au fost date la noi inițial cu țintă precisă pentru extrema dreaptă. La vremea respectivă, am tot spus că e o linie de atac greșită doar a remarca ipocrizia dublului standard, care scutea regimul comunist - mai recent, cu durată incomparabil mai mare și număr de victime mai mare. Ipocrizia merita subliniată, dar ideea nu e să cerem mai multă cenzură în compensație ci anularea anormalității cenzurii.

Sunt convins că se insistă acum în mod diversionist pe pedepsirea așa zisei apologii a comunismului, tocmai ca să mascheze țintele reale și să dea o aparență de „dreptate”. Nu există niște milioane de potențiali comuniști în țară, care ar amenința să ia puterea, eventual la braț cu Putin. Trebuie să fii total dus să crezi asta. Pensionarii nostalgici nu sunt nici ei „dușmani ai poporului” pe stil nou. Sunt poate dintre părinții și bunicii noștri, care abia își duc bătrânețile.

La fel cum nici pericolul „extremei drepte” nu există decât în fanteziile înfierbântate ale unor tromboniști de presă. Vrea cineva să treacă la colectivizare, că vede o emisiune la televizor!? Nici pomeneală.

În realitate, linia dominantă e cea a unei globalizări forțate, cu schimbare de populație la nivel de masă și pierderea oricărui control democratic (adică popular) asupra deciziilor. Subordonare totală și inginerie socială. Acest proces poate să nască oarece bombăneli împotrivă de la popoarele cucerite fără luptă. Și atunci cozile de topor au ca obiectiv anihilarea conștiinței istorice și identitare. Asta e toată miza pe care o au de executat funcționarii de la instituțiile cenzurii, să acționeze ca niște comisari ideologici pentru un regim de ocupație.

Doar în acest context, au o problemă cu interbelicii și cu jumătatea naționalistă a comunismului românesc. Altfel, UE și America democraților sunt pline de foști comuniști de albastru, de foști troțkiști, care preferă să vorbească doar de Holocaust, nu de victimele comunismului.

Pe fond, însă, cazul e mai revoltător pentru că amendaților nu li se spune că ar fi spus neadevăruri. Realizările regimurilor totalitare de stânga și de dreapta sunt factual adevărate, observabile, consemnate. Ele nici nu anulează, nici nu sunt anulate de crimele acelorași regimuri. Sunt fapte simultan adevărate.

Pretenția ca televiziunile să prezinte echilibrat lucrurile are sens până la un punct. Mai ales în oferirea unui spațiu egal partidelor parlamentare. Dar nu poți pretinde de la ziariști și invitați să fie lipsiți de subiectivitatea inerentă. Un reporter sau un istoric poate alege un unghi chiar irelevant sau un aspect marginal dintr-o epocă. Dacă unul laudă metroul, industrializarea, într-o seară, și condamnă Canalul în altă seară, tehnic amândouă sunt prezentări părtinitoare, nedrepte, dar reale și nemincinoase.

Omul își poate face o opinie din zeci de cărți, sute de mărturii și documentare. Mărturia unui fost deținut politic nu poate fi aceeași cu a unui copil, care nu are din comunism decât amintirea fericită a grădiniței. Niciunul din ei nu minte și dacă amendezi al doilea tip de emisiune schilodești culegerea de mărturii istorice. O televiziune nu poate face propagandă singură, pentru că va fi contracarată de altele, care o pot ridiculiza. În schimb, o instituție de control poate impune tuturor să facă numai propagandă prin impunerea unui fel strict de reflectare.

Am să dau un exemplu extrem. Dincă, asasinul de la Caracal a fost prezentat tehnic fără obiectivitate de televiziuni, exclusiv ca un criminal. Pot bănui că el a făcut și fapte bune la viața lui, că o fi ajutat vreun vecin, poate și-a crescut copiii cu dragoste, cine știe? Dar pentru cele 5 minute la un jurnal de știri, nu e relevant decât că a făcut crimele în cauză. E un gen de părtinire rezonabilă.

Să ne imaginăm că o televiziune, în goană după audiență, dă și interviuri cu familia lui, care să-l apere. Ar trebui ele cenzurate pentru că spală imaginea unui criminal? Cred că nu, pentru că sunt bazate pe fapte reale, aspecte poate nu esențiale, dar adevărate.

Merg (ca de obicei) și mai departe. Să ne imaginăm că un vecin nebun vine cu mărturii în favoarea lui, născocind niște fapte bune total ireale. Dă un interviu în care spune: „Dincă mi-a donat un rinichi, e un om foarte bun.” Aici deja intrăm în zona mistificării. Dar aș zice că nici măcar aici n-ar trebui să existe cenzură. Adică, atâta timp cât un invitat își asumă afirmațiile, jurnalistul n-are de ce să îi pună pumnul în gură. E treaba altor jurnaliști să îl combată arătând falsul, gen: Dincă are amândoi rinichii....

Singurul context, în care aș putea înțelege o intervenție, ar fi dacă s-ar trece de la portretizarea cu nuanțe la justificarea crimei sau instigare. De genul: „X e bun tocmai pentru că a ucis, faceți și voi ca el!” În rest, nu văd de ce ar trebui să existe tartori ai gândirii și deținători ai adevărului normativ. Crime nu au și alte epoci? Nu cere nimeni să nu mai vorbești de realizările Occidentului fără a pomeni de Hiroshima sau Vietnam. În tot cazul, nu te amendează dacă faci asta.

Reacțiunea