S-a mai dus la Domnul unul dintre cei de care e cea mai mare nevoie aici pe pământ, Părintele Academician Prof. Dr. Mircea Păcurariu, un savant cu un vast orizont al cunoașterii, cel mai mare istoric al Bisericii Ortodoxe Române.

Trebuie să fi fost colegi de generație la Deva, dânsul la Liceul Decebal, eu la Școala Pedagogică – era cu un an mai mare decât mine, – dar nu ne-am cunoscut atunci. Am călătorit însă o dată, în anii din urmă, în același compartiment de tren de la Cluj la București, astfel că am avut o noapte întreagă la dispoziție. Cum amândoi eram din Țara Hațegului, nu se putea ca patriotismul local să nu-și ocupe locul privilegiat. Subiectul predilect era biserica din Densuș.

- De ce nu se stabilește odată definitiv, clar, documentat originea precreștină a bisericii?, l-am întrebat eu.

La care dânsul s-a ridicat în picioare, și-a luat servieta-diplomat de pe poliță, a scos din ea un tom în manuscris și l-a ridicat deasupra capului ca actorii Oscarul mult râvnit și, în sfârșit, cucerit.

- Aici e răspunsul!, a exclamat victorios. E teza de doctorat a lui Ioan Marin Mălinaș. Se întitulează „La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș.” Eu îi sunt conducătorul de doctorat și îi duc lucrarea acasă ca să-i fac referatul.

De unde a pornit totul? În secolul XVIII, un olandez Hohenhausen, înrolat ofițer în armata austriacă, a ajuns cu o misiune militară în Transilvania. Surprins aici de mulțimea monumentelor romane, cum era pasionat de istorie, a început să le studieze, să le descrie și să le deseneze. Cartea, întitulată „Antichitățile Daciei în Transilvania. De pe timpurile când această frumoasă țară a fost stăpânită de romani”, cu desenele originale, a fost tipărită la 1775 din ordinul și cu cheltuiala împărătesei Maria Tereza. Pentru noi cartea este foarte importantă pentru că prin intermediul ei noi avem imaginile a zeci de monumente de dinaintea inventării fotografiei. Unele dintre aceste monumente s-au deteriorat între timp dar noi le putem vedea așa cum ele arătau acum trei secole, altele au dispărut, aceasta fiind singura sursă ce ni le mai poate oferi privirii. Cartea, adevărată raritate, a căzut în uitare până când a fost redescoperită de părintele Arhimandrit Ioan Marin Mălinaș, viețuitor într’o parohie de lângă Viena, care a reeditat-o și a folosit-o fertil în demonstrația sa, absolut convingătoare, că biserica din Densuș, care l-a atras pe Hohenhausen în mod deosebit și căreia i-a făcut cele mai multe desene din toate pozițiile, datează de la începutul secolului II, imediat de după anul 100, fiind astfel cel mai vechi lăcaș creștin de cult rămas în picioare și în care s’a slujit neîntrerupt.

E amintirea mea cea mai scumpă legată de Părintele Mircea Păcurariu.

Cartea Părintelui Ioan Marin Mălinaș „La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș.” Viena-Oradea: Editura Mihai Eminescu, 1997, o am cu o călduroasă dedicație din partea autorului.

În legătură cu originea precreștină a bisericii din Densuș eu am o teză proprie, imbatabilă, de neclintit cu nici un contraargument.

Biserica e un unicat în România prin aceea că e singura în care de la sfințirea ei până azi în ea s-a slujit neîntrerupt. Dar e un unicat și la nivel mondial pentru că e singura care are ca hram un praznic păgân.

În Țara Hațegului nedeile au o pondere unică, depășind în fast și amploare Paștile și Crăciunul. Nedeia e pentru fiecare sat evenimentul central al anului. Pe parcursul întregului an se fac pregătirile pentru nedeie, se agonisesc cele necesare de la răchie la vita de sacrificiu și tot de-a lungul anului fetele de măritat își cos în mare secret iile care la nedeie vor constitui un miracol al surprizelor. Biserica, așa cum a „încreștinat” multe obiceiuri străvechi, și a procedat înțelept că nu le-a suprimat ci le-a preluat și le-a perpetuat, a suprapus hramul bisericii din fiecare sat cu nedeia acestuia. Așa se face că aici toate hramurile sunt cuprinse în intervalul dintre primăvara târzie și toamna timpurie, în anotimpurile bune de desfășurat praznicele, în nici un caz iarna. La Densuș însă, unde nedeia păstrată din preistorie e la Arminden, nu s-a găsit nici o sărbătoare creștină în jurul lui 1 Mai ca să fie luată de hram, iar nedeia era atât de puternic înrădăcinată că nu se putea deplasa, astfel că hramul – un enorm paradox – a rămas la Arminden. Or acesta este cel mai incontestabil argument al originii precreștine a bisericii. (Recent, ca să fie în rând cu celelalte biserici, i s-a atribuit și ei un hram creștin, Sf. Nicolae, dar fără nici un efect asupra populației care nici vorbă să-și mute nedeia la vreme de iarnă).

Că ziua mea de naștere trecută în Certificatul emis de Primăria comunei Densuș e aceeași cu hramul precreștin e o simplă coincidență.