ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

E vară. E cald. Culegem miresme de veșnicie pentru iarna care vrem, nu vrem, va să vie. Când poate că ne va fi cald. Când poate că ne va fi bine. Chiar dacă stupul se va mai fi golit până atunci. Acum zumzăie. Regina nopții își închide geana din prea prelunga reverență către lună, petunii tărcate tremură ca niște pui de pisică abia iviți prin adierea cu iz răcoros, neizbutind încă să deprindă pasul, ghețișoara stă să dea pe dinafară ca laptele în oala uitată pe foc, revărsând maldăre de culori din locașuri ce se arată a fi necuprinzătoare, gura leului, uimită și amnezică, se vede treaba că a uitat până și cum să-și mai ia partea ei de lume și se tupilează smerit la umbra lanului pitic de sporul casei, mușcatele ațipite, zac pe la margini de ziduri, pe sub streșini pleoștite, tânjind cu gâtul spre regatul umbrei, busuiocul grecesc își amestecă izul cu aroma de cafea, dând ghes de grabnic măritiș gândurilor plecate cu sorcova dintr-un șezlong la întâlnirea cu amintirea ieșită în drum, taman ca șarpele, tam-nesam. E vară, e cald. Diminețile în mijlocul grădinii mele proaspăt stropite de cu zori, mă duc cu gândul la gustul cireșelor amare din curțile măicuțelor de la Văratec, iar bicicleta uitată într-o rână în spatele casei, de un drum de pomină, odinioară la Mănăstirea Bistrița.

Era prin vara anului 1980. Din primul meu salariu de actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț îmi cumpărasem la mâna a doua o bicicletă. I-am zis „Creanga”, pentru că asta îi era ocupația. În afara faptului că mă ducea într-o clipită din cartierul Precista unde locuiam până la teatru, în zilele călduroase de început de vară sau de toamnă mă purta creanga prin împrejurimi. Cel mai ades pe la ieșirea spre Bicaz, la coada lacului și a dealului de la Bâtca Doamnei. Ce minunăție, amestec de apă, pădure și mister! Să privești luciul schimbător al apei  în vreme ce mirosul aspru de rășină al brazilor te împresoară și-ți intră în suflet. Numai că în dimineața aia mi-am făcut un altfel de plan. De la mine de-acasă până la Mănăstirea Bistrița erau vreo 7 km. Nu mai fusesem de vreo 12 ani. Era cald ca și acum. Așa că am luat-o pe „Creanga” de după ușă și am pornit la plimbare. După o jumătate de oră prin zăduf, praf și camioane am ajuns cu nările usturate la vechea ctitorie a patru domnitori mușatini: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu.

Mănăstirea era în plin șantier. Tocmai venise un stareț nou, Ciprian Zaharia, rânduit acolo de viitorul patriarh Teoctist, pe-atunci Mitropolit al Moldovei, și care reluase lucrările de restaurare oprite în urmă cu doi-trei ani. Așa că toată incinta era un șantier. Iar eu căutam puțină liniște. Ghinion – vorba unui alt biciclist - flotant în Agnita - ce-și căuta pe-atunci iubita la Sibiu. Am rezemat-o pe „Creanga” de-un maldăr de scânduri groase și m-am refugiat în biserica goală. Nu era nimeni în afara Bunului Dumnezeu și a chipurilor din icoane. M-am cufundat într-una din stranele din pronaos și, ocrotit de o rază de lumină ce venea parcă dinspre Pantocrator aducând cu sine o răcoare binecuvântată, m-am lăsat purtat pe glasul psalmistului... „stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăți...”. Încet, încet, „roșia din piept” – vorba minunatului făcător de versuri Azap – și-a potolit zbaterea, pierzându-se printre file îngălbenite de ceaslov.

- Scîîîîîîîîrț odată, scîîîîîîîîrț a doua oară – ușa grea de la intrare adjudecă onctuos și prelung acel timp al liniștii născut din lenea zilei.

- Lip-lap, lip-lop, lip-lap, lip-lop, lip-lap, lip-lop, lip-lap, lip-lop, lip-lap... – niște papuci jerpeliți își purtară stăpânul grăbit din pronaos prin naos, până spre catapeteasmă. Purtătorul lor de cuvânt, mic, bondoc, cu nas borcănat și vânăt, halat albastru și fes asudat s-a oprit o clipă în dreptul ușilor dinspre miază-zi. Încremenisem. Se închină de trei ori cu metanie adâncă până la pământ. Îmi țineam respirația de teamă să nu tulbur ceremonialul sunetelor ce-și prelungeau ecoul prin toate ungherele.

- Scîîîîîîîîrț odată, scîîîîîîîîrț a doua oară – ușa diaconească se dete în lături absorbind înlăuntru fesul cu papuci cu tot.

- Lip-lap, lip-lop, lip – de astă-dată mersul eliptic vestea deopotrivă precizie, economie de mijloace și țintă atinsă.

- Mpoop – cepul zvâcni făcând loc buzelor de sub borcănatul vânăt. Gîlgîlgîl – odată. Aiaiaiaiaiai! – veni confirmarea din rărunchiul setei de după cuminecare. Gîlgîlgîl – de două ori. Aiaiaiaiaiai! – întărirea dreptății și iarăși gîlgîlgîl – de trei ori. Aiaiaiaiaiai! – otpustul împlinirii. Țofff. Pif!Paf! – zăgaz risipirii.

O vreme am rămas așa... cu ochii țintuiți în sârmele aurii de lumină care se întindeau țesând chilimuri peste lespezile reci. Undeva dedesubtul lor erau așezați Alexandru cel Bun cu doamna sa Ana, Marele Vornic al Țării Românești Ivașcu Golescu, Grigore Ureche cronicarul și Alexăndrel, primul din fiii lui Ștefan cel Mare.

- Lip-lap, lip-lop, lip și scîîîîîîîîrț odată, scîîîîîîîîrț a doua oară – ușa diaconească s-a deschis și ne-a eliberat deopotrivă pe amândoi, călugăr și martor tăinuiți, din chingile istoriei.

- Lip-lap, lip-lop, lip-lap, lip-lop, lip-lap, lip-lop, lip-lap, lip-lop, lip-lap... papucii jerpeliți porniseră grăbiți pe drumul întoarcerii.

- Scîîîîîîîîrț odată, scîîîîîîîîrț a doua oară – ușa grea de la intrare și lenea zilei făcu loc lumii noi care nu peste mult avea să calce peste morminte necunoscute.

Apoi iarăși liniște.

Peste ani mi-am amintit de secvența asta atunci când Horia Bernea a povestit o scenă cumva asemănătoare. Aflându-se cu treburi, pe o caniculă neiertătoare, în măruntaiele aburinde ale Bucureștilor, încercând să păcălească vipia, s-a abătut pe o străduță lăturalnică, apărată de oarece umbră răsfrântă de copacii bătrâni, din curțile cu căsuțe vechi, ce biruiseră demența demolărilor. În cale, cotlonită, i-a apărut o biserică. Gândul de a se ruga, dar și nevoia urgentă de puțină răcoare, l-au făcut să-i treacă pragul. S-a închinat și a intrat. Biserica părea goală. După ce și-a tras o clipă sufletul și și-a deprins pleoapa arsă de soare cu rigorile clar-obscurului, a deslușit în naos, în fața altarului, un tablou stupefiant. Așezat în fața unei mese, cu o sticlă de vin aburindă, parohul – în maieu – păcălea la rându-i zăduful! Cu glasul său grav, asezonat de aerul hirsut și privirile ce dădeau impresia unei perpetue stări de indispoziție, Horia Bernea „s-a luat” de paroh. „Părinte, eu am intrat în biserică cu gândul să mă rog, să-mi trag un pic sufletul și dau peste mata aici în maieu, cu o sticlă de vin în față!? Pe mine imaginea asta mă deranjează!” Cu o naturalețe care a amuțit instantaneu indignarea „întâistătătorului” Muzeului Țăranului Român, preotul i-a răspuns: „Uite ce e, eu aici sunt în Casa Domnului și în Casa Lui eu mă simt bine. Dacă mata nu te simți bine, e treaba dumitale, n-ai decât!” Lui Horia Bernea îi plăcea mult să povestească întâmplarea asta care, prin naturalețea ei genuină, îl cucerise.

Am ieșit afară în căldura verii unde toate zăceau încremenite în arșiță. Scânduri, nisip, unelte și „Creanga” care nu se lăsa atinsă de cât de încinsă era. Am luat o găleată cu apă de la cișmeaua din curte și am azvârlit-o peste biata mea bicicletă. Pe urmă târâș grăpiș m-am strecurat afară pe sub turnul clopotniței.

În vreme ce pedalam cu gândul spre răcoarea cetinei de la Bâtca Doamnei, în urechi îmi susura graba papucilor jerpeliți spre țintele imediatului. Bistrița în slavonă înseamnă „apă repede”. Nu știam asta pe atunci, după cum habar n-aveam dacă micul monah însetat o știa.

O lume nouă va călca peste morminte necunoscute. Vorbele astea nu sunt de la mine. Aveam să le citesc mai târziu. Le scrisese în anul 1906, pe când avea 26 de ani, Mihail Sadoveanu.