Nu există gen literar mai dificil decât Jurnalul.

Motivul este unul omenesc: diaristul este ținta a numeroase ispite. Chiar dacă (teoretic) nu intenționează să își publice jurnalul, autorul este îmboldit de subconștient să se înfățișeze pe sine mai frumos, mai bun, mai deștept etc. decât este în realitate.

Să își găsească scuze pentru diverse păcate și căderi, să se justifice, să plătească polițe...

Pe scurt, autorul unui jurnal este cel mai adesea un individ „fardat”. Are, adică, o doză mai mare sau mai mică de falsitate narcisistă. Care este antipatică pentru cititor.

Iată de ce istoria literaturii universale este plină de romane mari, de volume de poezie strălucite sau de capodopere dramatice.

Însă jurnalele cu adevărat excepționale se pot număra (cu generozitate) pe degetele de la cele două mâini.

Conștient fără îndoială de aceste riscuri, Dan Ciachir a evitat să își publice integral jurnalul pe care îl ține de ani buni, ci a selectat din el doar ceea ce a considerat că poate fi relevant pentru cititor.

A ales mai puțin spre deloc pasaje, informații sau meditații despre propria-i persoană, preferându-le pe cele despre evenimente notabile sau despre terți.

De aceea, noua apariție a lui Dan Ciachir la editura Lumea Credinței, Pagini de Jurnal (2004 - 2019), în care evită cu grație orice capcană narcisistă, este rudă bună cu volumele sale de evocări, devenite de acum faimoase, precum Când moare o epocă, Derusificarea și „dezghețul”, Și noaptea asta va trece sau De ce nu iubesc democrații pisicile...

Veți regăsi același stil frust și în același timp învăluitor, pe care l-am asemănat cândva cu voluptatea piciorului gol cufundat într-un covor moale și gros de Buhara.

Iată, de exemplu, un fragment ales (aproape) la întâmplare, din 14 octombrie 2008:

M-am întors aseară de la Constanța, după șase zile încheiate, iar în ultimele patru am avut parte de o vreme splendidă. (...)

Joi am mers la Histria, iar de la cetate am fost apoi la mica mânăstire omonimă, înființată în urmă cu patru ani – biserica este în curs de contruire -, stărețită de un călugăr tânăr cu chemare evidentă pentru monahism, de loc din Ilva Mică. A doua zi am mers la Mânăstirea „Sf. Elena de la mare”, așezată la trei kilometri de Costinești, pe țărm, condusă de o stareță închinoviată multă vreme la Arhiepiscopia din Galați. I-am evocat pe părintele Gherontie și pe arhimandritul Ironim Motoc. Am aflat că în 1926 Principesa Elena, mama Regelui Mihai I, începuse o mânăstire lângă Costinești, desființată de comuniști, care nu a mai putut fi continuată pe locul inițial.

Am fost la Mangalia trei zile la rând, în ultimele două, sâmbătă și duminică, împreună cu Răzvan Ionescu, oaspeți ai preoților Sorin și Vasile Cârlan de la Biserica Sf. Mina, construită din lemn, în stil maramureșean, foarte curată și încăpătoare, împodobită cu gust și cuviință ortodoxă.

Spre deosebire de orășelul de altădată, în care veneam pe jos din 2 Mai să cumpăr „România literară” și să beau o sticlă de bere Radeberger la barul unui hotel din centru, Mangalia de astăzi este un „municipiu” cu circulație intensă. (...) Însă pe faleza și plaja Mangaliei am regăsit duhul de altădată al mării și al locurilor.

Când am fost prima oară la Mangalia, în 1959, aveam opt ani și locuiam în Calea Rahovei. Împreună cu mama și cu tata, stăteam la un ofițer de marină, iar seara mâncam la restaurantul „Cazino”, la parterul unui hotel construit atunci. Localul avea orchestră și dizeuză. De îndată ce aceasta începea să cânte și perechile de dansatori să se adune în ring, fiul gazdei noastre, care avea aceeași vârstă cu mine, se ridica de la masă și se posta lângă orchestră, urmărind-o extaziat minute în șir...

Nu mai puțin interesante sunt întâlnirile cu sau evocările unor personalități din diverse domenii.

Deschid din nou cartea la întâmplare și pe cele două pagini, față în față, găsesc:

6 martie 2009

M-am întâlnit astăzi cu Valeria Seciu într-un mic magazin de pe Brezoianu, unde intrase, ca și mine, după cumpărături. Am schimbat câteva cuvinte; fiul ei este călugăr la Athos. Îmbrăcată cu un trenci vechi și purtând o bască, nu aș fi recunoscut-o dacă nu îmi adresa cuvântul. M-am întrebat câți ani are. În minte mi-a rămas gracilă și tânără – din filme, din montările de teatru TV. Probabil că e săracă, așa cum au fost și sunt marii actori români, spre deosebire de cei din Occident.

12 aprilie 2009 (Duminica Floriilor)

Nae Ionescu către Mircea Vulcănescu (la un examen): „Îți dau 10, fără să te ascult, ca să nu îți închipui că știi ceva!”.

26 aprilie 2009

Citesc în numărul 4 din „Convorbiri literare” că a murit Petre Stoica. Avea 78 de ani. Dumnezeu să-l ierte! A fost un poet remarcabil și traducător nu mai puțin talentat, îndeosebi din Georg Trakl. Îl întâlneam în clădirea cu cele trei reviste literare din bd. Ana Ipătescu 15 în anii ’70, însă nu am stat niciodată de vorbă. În urmă cu 15 ani se retrăsese la Jimbolia – era bănățean -, unde înființase un muzeu al presei.

Firesc, din volum nu putea lipsi lumea mănăstirilor, atât de dragă lui Dan Ciachir.

Pe 28 august 2005, el consemna:

Miercuri la prânz am plecat cu Lavrentie și am ajuns la Celic-Dere pe la ora 4. După ce am trecut Dunărea, șoseaua de Tulcea era pustie, iar dealurile Dobrogei străluceau într-o lumină de Orient. Maica stareță Casiana ne aștepta cu scrumbie și saramură de știucă. Am mâncat afară. În curtea stăreției; pe când se însera, am făcut o plimbare până la cimitirul mânăstirii, unde am aprins o lumânare la mormântul părintelui Silvan Costiuc, fost stareț la Cocoș, mort în 1993.

L-am cunoscut în primăvara anului 1981, când am ajuns pentru prima oară la Celic, Niculițel și Cocoș. Silvan era un călugăr basarabean falnic, de 57 de ani, bun teolog, care avea să-și piardă stăreția din cauza băuturii. L-am revăzut în 1982 la reședința fostei episcopii a Hușilor. În decurs de un an terminase de construit o bisericuță într-un sat din apropiere.

Am dormit foarte bine la Celic, într-o odaie curată, spațioasă și răcoroasă în care mai dormisem anul acesta de Buna Vestire. Am fost trezit la 9.30, iar după micul dejun am plecat la Tulcea. (...)

După ora 14 ne-am întors la Celic; maicile ne așteptau cu ciorbă de pui și tocană de rață. Pe înserat ne-am dus la Cocoș, unde nu mai fusesem din 1998. Impozanta clopotniță fusese refăcută și zugrăvită, biserica mânăstirii arăta impecabil pe dinafară, iar interiorul era în curs de repictare. Ne-am dus și aici la cimitirul dominat de doi nuci bătrâni pentru a vedea mormântul starețului Gherontie Ștefan, răposat în Săptămâna Luminată a anului 2001.

Vineri am plecat din Celic la 11.30. Șoseaua era aproape pustie până la podul de peste Dunăre. Pe la ora 4 am ajuns la Căldărușani, dormind peste noapte în odaia răcoroasă în care am stat patru zile la sfârșitul lui iulie.

O atenție specială mi-au atras notele despre îndelungata și memorabila colaborare pe care a avut-o Dan Ciachir la ziarul Ziua.

Iată ce scria pe 1 februarie 2007:

Anul acesta, în mod surprinzător, luna ianuarie mi-a fost prielnică. Ieri a apărut în „Ziua”, pe două pagini întregi, articolul despre capitolul din Raportul Comisiei Tismăneanu referitor la Biserică. Articolul, anunțat în deschiderea ziarului, a fost apreciat și în redacție, și de cei care mi-au telefonat. Toți mi-au spus că textul este convingător și documentat. Dan Popescu accentua acest cuvânt, iar Maka m-a mișcat și m-a bucurat cu entuziasmul lui.

Cel dintâi m-a sunat din spital, Înaltpreasfințitul Bartolomeu, a urmat îndeaproape Înaltpreasfințitul Andrei, apoi Preasfințitul Iustin Holdea, iar seara a telefonat și părintele Costel Stoica, pus, probabil, de Patriarh.

Pentru ca, pe 22 februarie, să noteze:

S-a răcit vremea, însă nu excesiv, iar la prânz a ieșit soarele. Aseară am fost împreună cu Aurora la bancomatul din Piața Universității și mi-am încasat prima de 400 de euro primită de la „Ziua” pentru articolul Biserica-țintă.

Dacă vi se pare că înșiruirea de ierarhi care l-au sunat pe Ciachir să-l felicite pentru articol contrazice afirmațiile mele despre autocenzura oricăror elemente narcisiste, vă înșelați.

Știu că, în realitate, lista celor care au telefonat sau l-au contactat, salutând apariția articolului, a fost mult mai mare.

Dimpotrivă, tonul cu care autorul pomenește acest episod, este excesiv de modest.

Acum, la aproape 15 ani după ce Ziua a fost închisă în mod tembel, pot afirma cu mâna pe inimă că, din punctul meu de vedere, cel mai „tare” articol care a apărut în toată existența de aproape două decenii a acestui ziar a fost Biserica-țintă al lui Dan Ciachir.

Dacă nu chiar din întreaga presă de după 1989.

De aceea, nu trebuie să mire pe nimeni nici mărimea primei: la Ziua, adevărul și curajul erau răsplătite pe măsură.

Ca să vă convingeți că nu exagerez, puteți (re)citi AICI acel articol fabulos.

Închei șirul citatelor din Pagini de Jurnal, cu o notă din 8 iunie 2006:

Voi împlini în curând 55 de ani. Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai frumos lucru din viața mea, aș răspunde fără ezitare: independența. Faptul că nu am avut serviciu decât trei luni.

Cu timpul, independența a devenit pentru mine un drog. Nu mă mai poate ispiti nimic care să atenteze la ea.

Știu de la Dan Ciachir migala de giuvaergiu cu care a lucrat pe textul acestei cărți și l-a șlefuit, renunțând fără orgolii la mai bine de trei sferturi din întregul material al Jurnalului.

A meritat. A ieșit o mică bijuterie.