ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Cum și-a dat Europa cu Stânga în dreptul. Statele Unite au cele mai mari foloase de pe urma Războiului din Ucraina și de ce.

O analiză excepțională a lui Samuel Furfari, profesor belgian de geopolitică a energiei, președinte al Societății Europene a Inginerilor și Industriașilor, doctor în științe aplicate și inginer chimist în La Tribune pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Dacă în perioada 2000 – 2005, sub președinția lui Romano Prodi, Comisia Europeană a promovat o politică energetică echilibrată, totul s-a schimbat în 2006, când Angela Merkel i-a cerut noului președinte al Comisiei, Jose Manuel Barroso, să pregătească o foaie de parcurs care să promoveze energiile refolosibile.

Acest lucru nu era în sine o eroare, doar că – la fel ca în povestea cu broscuța care nu își dă seama că apa se tot încălzește până ajunge dă în clocot – tot la îndemnul Germaniei, UE a decis să treacă la 100% energii refolosibile.

Chiar și pentru 2050, obiectivul este o utopie, deoarece se face o confuzie între electricitate și energie: nu poți încălzi casele și menține în funcțiune procesul industrial cu turbine eoliene și panouri solare.

Altă eroare a fost interzicerea rapidă a producției de gaze naturale în interiorul UE.

UE s-a spălat pe mâinii ca Pillat din Pont

Ne amintim cum, cu o viteză uimitoare, statele membre au interzis gazele de șist.

Comisia Europeană, timorată în fața presiunii mediatice, s-a limitat să adopte în 2014 o recomandare – cel mai puțin puternic dintre instrumentele sale legislative.

A făcut ca Pillat din Pont, afirmând că problema este de competența statelor.

Acest atmosferă generală anti-gaz a devenit atât de puternică încât companiile producătoare de hidrocarburi au plecat din UE spre alte regiuni unde sunt bine primite.

Referendum pentru prostie

Să luăm exemplul Italiei. Actualul ministru italian de Externe, Luigi Di Maio, a coorganizat în 2016 un referendum pentru a opri producția de gaze în zona economică exclusivă (zona maritimă adiacentă apelor teritoriale care se întinde până la 200 de mile marine în larg) a Italiei.

Inițiativa a eșuat din cauza prezenței insuficiente la vot, însă nimeni nu mai are curajul să dezvolte producția de gaze din cauza marelui risc politic.

În 2018, același personaj a fost vârful de lance al opoziției față de gazoductul TAP, care transportă gaze naturale din Azerbaidjan până în regiunea italiană Apulia.

Zilele trecute, Di Maio a mers la Baku încercând să convingă Azerbaidjanul să își dubleze exporturile către Italia.

Ce credeți: guvernul azer i-a propus un preț bun?

Di Maio a mers să negocieze până și în Congo-Brazaville, o țară pe care Agenția Internațională de Energie (AIE) nici măcar nu o menționează în „Africa Energy Outlook 2019”, pentru simplul motiv că nu produce gaze.

Cu siguranță, Di Maio este un „gazoipocrit”.

Muștele fără cap și gazul scump

Cu rezervele de gaze aproape sleite și cu embargoul asupra gazului rusesc care se pregătește, pentru ca europenii să nu sufere prea mult la iarnă este normal ca liderii lor să încerce imposibilul.

Este datoria lor. Aleargă în toate direcțiile, ca niște muște fără cap, încercând să cumpere gaze.

Toate aceste noi livrări vor dura enorm de mult până când se realizează. Dar, mai ales, din cauza presiunii, contractele sunt semnate din poziții de inferioritate. Deci furnizorii de gaze naturale lichefiate (GNL) profită pentru a cere prețuri mai mari, cu mult peste cele actuale.

Este natura însăși a comerțului care face ca unii să se afle în poziții de inferioritate și alții de superioritate.

Inutil să o spunem că statele membre UE sunt acum într-o poziție de netă inferioritate.

În asemenea măsură încât, potrivit Ringzone, principalii vânzători de GNL propun contracte pe 10 ani, începând cu 2023, la prețuri cu 75% mai mari decât contractele similare pe care le semnau anul trecut.

Acest nivel de 75% este unul orientativ, căci tranzacțiile cu gaze, la fel ca toate tranzacțiile comerciale, sunt private, deci confidențiale.

Însă, fie că sunt cu 50%, 75% sau 100% mai mari, este evident că, timp de zece ani, vom plăti gazele mult mai scump.

În timp ce piața a devenit în foarte mare măsură fluidă și „spot” (cerere mare pentru livrări imediate ale unui produs), iar rezervele de gaze nu au fost niciodată atât de abudente (188.000 de miliarde de metri cubi), conștientizarea faptului că UE nu își va mai „decarbonata” economia obligă companiile să facă pregătirile necesare în mare pripă și să se angajeze pe termen lung „cu orice preț”.

Este o contradicție cu obiectivul Pactului Verde. Deci, o „gazoipocrizie”.

Abilitatea Poloniei și Bulgariei

Polonia are o poziție energetică în contradicție cu cea a Bruxelles-ului, iar „pedeapsa” pe care i-a administrat-o Rusia, încetând să-i mai livreze gaze, nu o va afecta prea tare, pentru că s-a pregătit bine din timp.

Aceeași situație și pentru Bulgaria, care nu va fi afectată de decizia Rusiei, producția sa de electricitate fiind dependentă în proporție de  77% de cărbune și energie nucleară, iar peste câteva luni va fi aprovizionată cu gaze de Azerbaidjan.

Dacă sancțiunile împotriva gazului rusesc vor dura, situația energetică și economică a UE se va înrăutăți și prețurile vor exploda. Nu înlocuiești o cantitate de 150-180 de miliarde de metri cubi de gaz pe an așa cum faci cu un smartphone sau cu o mașină.

Gazul de șist american (scump) e bun, gazul de șist european (ieftin) e prost

Piața de GNL a UE va fi mult mai tensionată și prețul nu va scădea, în ciuda numărului tot mai mare de producători de gaze și a abudenței rezervelor de gaze mondiale.

Unele companii europene, ca Engie, se laudă că au semnat contracte cu întreprinderi americane. Acest lucru va permite Statelor Unite să își mărească avuția.

Însă gazul de șist american livrat în terminalele GNL din porturile europene este scump din cauza cererii mari, dar și pentru că lichefierea gazului, transportul și apoi regazeificarea sa dau în final un preț mai mare decât al gazului provenind din Rusia și transportat prin conducte amortizate în mulți ani.

Cei care au tăcut atunci când s-au interzis prospecțiunile de gaze de șist și care importă gaze de șist americane nu sunt „gazoipocriți”?

Gâlceava dintre Joe și Biden

Joe Biden vrea acum să trimită mai multe gaze către UE, în condițiile în care în campania electorală a promis să pună capăt industriei de hidrocarburi.

În plină criză a gazelor, responsabilul american cu clima, John Kerry, a pretins chiar că „nimeni nu ar trebui să faciliteze sarcina intereselor gaziere construind infrastructuri cu o durată de 30 sau 40 de ani, cu care să rămânem apoi pe cap”.

Joe Biden afirmă că susține producția americană de gaze pentru a elibera UE din depedența sa față de Rusia, în timp ce administrația Biden lucrează într-o direcție diametral opusă.

Care dintre cei doi este mai „gazoipocrit”?

Europenii cocoșați, industria distrusă

Eroarea UE de a miza totul pe energiile refolosibile, în loc să recunoască că gazele și electricitatea sunt energiile viitorului, ne va face să plătim mai scump căldura și electricitatea din gospodăriile noastre.

Totuși, din cauza asta, cetățenii nu vor pleca din UE.

Dar companiile care vor trebui să plătească mult mai scump electricitatea și mai ales gazul folosit în procesul industrial, pentru nevoi termice sau chimice (cum este producția de hidrogen folosit la fabricarea îngrășămintelor agricole ce nu vor mai putea fi importate din Rusia) nu vor avea scrupule să se mute.

Statele Unite vor avea astfel un dublu avantaj față de UE.

Hotărât lucru, americanii sunt cei care trag cel mai mare profit de pe urma acestui insuportabil război din Ucraina.

Nu doar că UE nu va mai reuși să își mărească proporția de energii refolosibile, dar industria sa este pe cale să fie distrusă și vom sărăci plătind scump pentru energie.

Sinuciderea UE și tăcerea de mormânt

UE plătește un tribut greu pentru dezarmarea sa gazieră unilaterală.

Situația este atât de evidentă încât este bizar cum nici un politician nu o denunță.

UE a subminat intenționat încrederea în industria sa petrolieră și gazieră. Aceasta ezită acum să investească în explorare, în producție și în noi infrastructuri de care are nevoie pe termen lung, din cauza dificultății de a rambursa creditele pe care băncile ezită să le acorde tocmai din cauza acestei politici de „100% refolosibile”.

În același timp, alergăm să importăm gaze mai multe și mai scumpe.

De ce industria nu denunță această „gazoipocrizie”?

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews