Există spectacole care nu se așază cuminți în trecut, ci se mută înăuntrul nostru și cresc acolo, în ritmul lor. „Visul unei nopți de iarnă”, spectacol de Teatru TV cu Florin Piersic și Rodica Mandache, este pentru mine un asemenea reper. Nu doar o întâlnire cu teatrul, ci o formă de fidelitate afectivă, un ritual care m-a însoțit din adolescență până azi.

Îl revăd an de an, în ultima zi din decembrie, ca pe un prag între timpuri, și fără greș simt, de fiecare dată, că teatrul adevărat nu grăbește nimic și nu promite nimic spectaculos, doar te învață să rămâi.

Teatrul TV are această putere specială de a aduce scena aproape, în spațiul intim al privitorului. Nu mai este cazul acum, căci a dispărut demult ca specie, dar ce ne-a rămas e bun rămas. „Visul unei nopți de iarnă” este un spectacol al cuvântului spus cu responsabilitate, al privirii care dialoghează strălucit, al tăcerilor care nu sunt goluri, ci acumulări, este o poezie calmă, în care visul nu e fugă din realitate, ci o formă de a o înțelege mai limpede.

Florin Piersic construiește un personaj în care se adună farmecul, ironia, tandrețea și o fragilitate asumată. Dincolo de charisma care l-a definit o viață, emoția pe care o declanșează nu e strigată, nu cere aplauze, este ca o poveste spusă cu grijă, din dorința de a nu risipi nimic din adevăr.

Rodica Mandache este echilibrul interior al acestui univers. Jocul ei are o liniște care vine dintr-o mare rigoare și dintr-o credință profundă în sensul nuanței și al tăcerii. Privirea ei poartă gând, memorie, răbdare. Nimic nu e demonstrativ; totul este trăit cu o intensitate care nu se vede imediat, dar care rămâne.

Alături de ei, Matei Alexandru, Adela Mărculescu, Margareta Pogonat și Ștefan Radoff dau spectacolului o densitate rară. Sunt actori care nu „joacă roluri”, ci aduc cu ei o lume întreagă, o gravitate calmă și o eleganță a rostirii care astăzi se întâlnește tot mai rar. Fiecare intervenție poartă amprenta unei școli a teatrului bazate pe adevăr, măsură și responsabilitate față de cuvânt. Ei nu completează decorul, ci țes spectacolul profund, dându-i acea consistență care face ca totul să respire unitar.

Întâlnirea dintre Florin Piersic și Rodica Mandache este una rară. Nu se bazează pe efect, ci pe ascultare. Pe acel tip de dialog în care replica nu vine din dorința de a străluci, ci din nevoia de a continua un adevăr început de celălalt. Pentru mine, legătura cu acest spectacol depășește condiția de spectator. Îi iubesc pe amândoi. Cu amândoi am stat de vorbă, i-am ascultat, i-am simțit dincolo de roluri. Și poate tocmai de aceea emoția mea este mai adâncă. Îi port în mine ca pe niște prezențe formative, care mi-au modelat sensibilitatea și felul de a înțelege teatrul, arta și oamenii. Știu câtă seriozitate au așezat în profesia lor, câtă grijă față de cuvânt, cât respect pentru public.

Revăzându-i acum, pe ecran, emoția mea a căpătat o altă adâncime. Nu i-am mai perceput ca pe niște actori într-un spectacol iubit, ci oameni care mi-au confirmat, prin dialog, că teatrul este înainte de toate o formă de responsabilitate sufletească.

„Visul unei nopți de iarnă” devine astfel, mai ales în noaptea dintre ani, un exercițiu de memorie și recunoștință. O formă de a încheia anul cu liniște, nu cu zgomot. Cu emoție, nu cu grabă. Un spectacol care m-a luminat în adolescență, m-a însoțit în tinerețe și continuă să-mi aducă bucurie.

E greu să le explici celor tineri ce înseamnă acest vis al unei nopți de iarnă. Dar dacă am o dorință ascunsă, este aceea ca într-un 31 decembrie să-l descopere, să-l treacă prin filtrul lor, să se lase atinși de el și, poate, să înțeleagă că există întâlniri artistice care nu se termină odată cu genericul, ci rămân, durabil și firesc, în suflet.

Dacă aveți răgaz, nu ezitați să revedeți această minune de spectacol! Face bine sufletului.

VIDEO: