Israelul se clatină pe marginea abisului: nu va reuși să se impună în fața multiplelor forme de rezistență cu care se confruntă

Un editorial de Alastair Crooke, publicat de Unz, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Cu secole în urmă, se năștea un băiat. Părinții lui au înțeles înaintea lui însuși că pe copil îl aștepta un destin extraordinar, care reflecta Voința Marelui Șaman. Avea părul mai deschis la culoare, avea ochii verzi, avea pielea palidă. Părea evident că se bucura de favorurile zeilor.

Apoi, însă, într-o zi, tatăl băiatului – om important – a fost omorât. Familia și-a pierdut protecția și nomazii au venit și i-au distrus ce-i mai rămăsese din adăpost. Pe copil l-au târât în sclavie. I-au pus scânduri la picioare să nu poată să meargă. Trăia ca un câine, a crescut ca un câine, legat în lanțuri afară, mâncând hrană putredă, înghețând nopțile, iarna, dorindu-și să moară.

Dar moartea l-a ocolit. Când a reușit, în fine, să scape, mintea lui era chinuită. Vocile din capul lui; urletele tatălui; mama lui, torturată înainte de a fi ucisă – toate vocile îi șopteau: distruge tot ce-ți iese în cale și atunci aceste amintiri vor fi curățate.

Dar nu au fost. Armatele lui au omorât milioane de oameni. Cu toate asta, a fondat o națiune de multe milioane de vasali. A eliminat orice concept de loialitate tribală și vechile identități, înlocuindu-le cu o obediență totală față de Statul lui.

A făcut toate astea cu o mică armată, nu mai mare de 100.000 de soldați. Numele lui este cunoscut astăzi în istorie ca Ginghis Han.

Ce are această poveste a face cu războiul de astăzi din Orientul Mijlociu? Păi, în primul rând, faptul că am trecut – în acest război israelian facilitat de americani – la faza „războiului fără limite”.

Regulile războiului au fost  eliminate; drepturile omului au fost aruncate la coș; legea internațională a fost respinsă; iar Carta ONU nici nu mai există.

Și, pe măsură ce războiul se întinde, orice devine permis: copii din Gaza decapitați de bombe, spitale din Gaza distruse de bombe, civilii sunt în continuu fugăriți de oriunde ar încerca să se ascundă și masacrați.

Rădăcinile acestei alunecări sunt complexe. În parte, ea vine din zeitgeist-ul postmodern care a cuprins Occidentul. Dar, în același timp, ele reflectă aceeași dilemă cu care s-a confruntat și mult-chinuitul și tulburatul Ginghis Han: cum să controlezi o lume fără o armată imensă? De fapt, cu una infim de mică.

Profesorul Michael Hudson spunea:

„Tot ceea ce se întâmplă azi a fost planificat acum 50 de ani – în 1974 și 1973.  Vreau să descriu cum a căpătat treptat formă întreaga strategie care a dus Statele Unite unde sunt azi, nu la o voință de pace, ci la o voință ca Israelul să controleze întregul Orient Mijlociu.”

El relata:

„M-am întâlnit cu mulți [neoconi] la Hudson Institute, unde lucrasem vreme de cinci ani la jumătatea anilor șaptezeci. Unii dintre ei erau troțkiști, sau tații lor fuseseră troțkiști. Preluaseră de la Troțki ideea revoluției permanente. Adică o revoluție continuă – unde Troțki spunea că ceea ce începuse în Uniunea Sovietică trebuie să se răspândească în întreaga lume, ei au adaptat și au zis: Nu, revoluția permanentă este Imperiul american. Se va extinde și se va extinde și nimic nu ne poate opri – vom ocupa lumea întreagă.”

În ambiția lor, au devenit un al doilea Genghis Han; în lipsa mijloacelor militare proprii, SUA va captura Orientul Mijlociu folosindu-se de Israel ca mandatar, pe de o parte, și de fundamentalismul sunnit susținut de saudiți, pe de altă parte.

Sub conducerea lui Herman Khan, Hudson Institute l-a convins pe Scoop Jackson, o figură politică proeminentă, că sionismul ar putea fi berbecul cu care SUA să spargă porțile Orientului Mijlociu.

În 1996, foștii asistenți ai lui Scoop Jackson la Senat croiseră deja „Strategia Rupturii Totale” – pentru Netanyahu, în mod specific.

Această strategie era, în mod explicit, proiectul pilot al unui „nou Orient Mijlociu”. Se susținea că Israelul, ca proxy, va avea cel mai mult de câștigat dintr-o strategie de regime change aplicată asupra țărilor vecine.

În martie 2003, Patrick J. Buchanan scria, despre invadarea Irakului în 2003:

„Planul lor [Ruptura Totală] împingea Israelul[să urmărească schimbarea regimurilor] pe «principiul preemțiunii».”

Profesorul Michael Hudson scoate în evidență defectul fatal al acestui plan: Războiul din Vietnam demonstrase că orice încercare de conscripție în slujba democrațiilor occidentale nu era viabilă. În 1968, Lyndon Johnson fusese nevoit să se retragă din cursa electorală tocmai pentru că, oriunde se ducea, era întâmpinat cu demonstrații împotriva războiului.

Și-atunci, ce le-a rămas Americii și Israelului de făcut? Ei bine, opțiunea rămasă – dacă obiectivul este acela de a crea Marele Israel – era „războiul fără limite” (adică unul care urmărește intenționat să producă cât mai multe morți colaterale) – un război fără limite cum numai Ginghis Han a mai dus: anihilarea completă a altor popoare și suprimarea identităților lor distincte.

O singură putere – „Leviatanul” lui Hobbes – obținută prin dezarmarea tuturor celorlalți. Țelul suprem fiind suprimarea oricărei pluralități de voințe.

Eroarea aici este că israelienii, ca forță mandatară a SUA, au forțe limitate, atât numeric (armata lor este mică și depinde de rezerviști) cât și urmare constrângerilor impuse de cultura occidentalizată, postmodernă, pe care au adoptat-o.

Dr. Henri Hude avertiza:

„Gândirea postmodernă a eliminat Dumnezeu, Natură și Rațiune, le-a măturat la o parte. Individul înlocuiește totul. Faptele sunt numai ceea ce vrea individul ca ele să fie... Nu au mai rămas decât ficțiuni – dar aceste ficțiuni sunt, în același timp, întreaga realitate. Societatea occidentală începe, astfel, să arate tot mai mult ca un spital de nebuni. Sigur, asta este doar o formă de paranoia colectivă: o bombă cade undeva la noi în țară și realități foarte reale, care își bat joc de discursurile noastre, sunt distruse, iar filosofia noastră se prăbușește.”

Această afirmație, care se referă la Occident în sens larg, rezumă, totuși, cu exactitate situația Israelului. Acesta din urmă se străduiește să pună Talmudul la baza epistemologică a societății sale, numai că generația tânără din Israel este la fel de dependentă de TikTok, ca și cea din Occident.

„Faptele”, pentru tineri, sunt numai ce vrea guvernul să fie „fapte”. Și, în timp ce peste Tel Aviv cad bombele, țara se cufundă în paranoia colectivă și evenimentele își bat joc de discursurile optimiste.

La urma urmelor, postmodernismul pune cel mai mare accent pe viața și libertatea individuală. Capacitatea de adaptare la brutalitățile acestui stil de război fără limite depinde în foarte mare măsură de cultură.

Pentru o adaptare de succes la ororile morții și distrugerii, omul trebuie întâi să accepte ideea de sacrificiu și suferință – vărsarea de sânge pentru a hrăni pământul ca acesta să înflorească din nou.

Israelul nu are o cultură a sacrificiului, dar adversarii lui au. O cultură incapabilă să dea sens noțiunii de sacrificiu și pierdere nu dă armele necesare unui om în confruntarea cu tragedia propriei condiții.

Ideologia războiului fără limite ar fi – pur teoretic – o soluție imaginabilă: Ron Dermer, fost ambasador al Israelului în SUA și confident al lui Netanyahu, a fost întrebat acum câteva luni ce soluție vedea el la conflictul palestinian.

A răspuns că atât Gaza, cât și Cisiordania trebuie dezarmate complet – „da”. Dar, mai important decât dezarmarea, a spus Dermer, este necesitatea absolută ca toți palestinienii să fie „de-radicalizați”. (Care „de-radicalizare” trebuie extinsă acum la întreaga regiune).

Când i s-a cerut să elaboreze, Dermer a  dat aprobator exemplul Celui de-al Doilea Război Mondial: nemții au fost înfrânți, dar japonezii au fost mai evident „de-radicalizați” complet după finalul războiului.

Prin urmare, „de-radicalizarea” înseamnă instalarea unui Leviatan – un „despotism care reduce majoritatea la o stare de completă neputință, inclusiv neputință spirituală, intelectuală și morală. Leviatanul total este o putere unică, absolută și nelimitată, spirituală și temporală, asupra celorlalți oameni”, cum spunea Dr. Henri Hude.

Astfel, unde cultura postmodernă alunecă în inuman și favorizează Leviatanul – cu anihilarea totală a celorlalte popoare și suprimarea identităților lor distincte – se naște întrebarea: oare ar putea funcționa acest „război fără limite”?

Ar putea o asemenea teroare să forțeze Orientul Mijlociu la o capitulare necondiționată „care ar permite o schimbare profundă, militară, politică și culturală, care să îl transforme într-un satelit în sistemul Pax Americana?”.

Hude spune mai departe:

„Condițiile care au fost impuse de SUA Japoniei au fost exorbitante și era de așteptat ca Japonia să opună o rezistență acerbă. Folosirea bombei (atomice) a distrus acea rezistență”.

Răspunsul clar pe care îl dă Dr. Hude în cartea lui, Philosophie de la guerre, este că războiul fără limite nu poate fi o soluție, pentru că nu poate furniza acea „capacitat de intimidare” sau „de-radicalizare” pe termen lung.

„Dimpotrivă, asta este cea mai sigură cauză de război. A înceta să mai fi rațional; a-ți detesta oponenții care sunt mai raționali decât tine și a-ți crea oponenți care sunt chiar și mai puțin raționali decât ești tu. Leviatanul se va prăbuși; și, chiar înainte de prăbușire, nu există nicio formă de siguranță”.

Sunt comentarii care ne dau o imagine cum ar putea fi analiza lui Hude aplicabilă la războaiele din ziua de azi.

În primul rând, de fiecare dată când cultura postmodernă de azi eșuează în „necesitatea” violenței (care hiper-culpabilizează viața, mai degrabă decât suferința, din moment ce îi dă prioritate) ea nu poate justifica violența altfel decât invocând un rău mai mult decât absolut – adică prin demonizarea inamicului.

În al doilea rând, Hude arată că această „voință de putere” extremă – fără limite – conține, în mod necesar, în ea însăși, spiritul auto-distrugerii.

Pentru ca Leviatanul să funcționeze, el trebuie să rămână rațional și puternic. Dacă încetează să fie rațional, dacă își detestă acei inamici care sunt mai raționali decât el și-i înfurie pe cei mai puțin raționali, atunci Leviatanul, în mod necesar, se prăbușește.

Un respectat analist militar – general maior (în rezervă) Itzhak Brik, fost comandant în IDF și ombudsman al IDF lungă vreme – a avertizat din nou că Israelul este amenințat cu prăbușirea:

„Netanyahu, Gallant și Hallevi se joacă cu însăși existența statului Israel... ei nu se gândesc nicio clipă la ziua de după. Sunt rupți de realitate și nu-și folosesc deloc judecata... Când catastrofa va lovi, va fi deja prea târziu...

„Acești trei megalomani își imaginează că sunt capabili să distrugă și Hamas, și Hezbollah, și să pună capăt și regimului Ayatollahului în Iran...

„Ei vor să realizeze toate astea prin presiune militară, dar, la final, n-or să realizeze nimic. Au adus Israelul pe marginea a două situații imposibile – izbucnirea unui război total în Orientul Mijlociu și (a doua) continuarea unui război de uzură.

„În oricare din aceste situații, Israelul nu va fi în stare să supraviețuiască prea mult timp. Numai o înțelegere diplomatică are puterea de ne extrage din marasmul în care ne-au târât acești trei indivizi.”

Israelul se clatină pe marginea prăpastiei. Nu are forțele necesare; nu are cultura necesară pentru a tolera suferința de lungă durată; nu va fi capabil să se impună asupra pluralității de rezistențe pe care le întâmpină.

Rațiunea a fost deja aruncată la coș, oponenții sunt ridiculizați: o preferință „eroică” pentru auto-distrugere a pus stăpânire pe țară. Se vorbește de o a doua Masada.